.

Cuvânt înainte

Rolul acestei cărţi nu este de a convinge pe cineva în ceea ce priveşte importanţa, locul şi rolul câinelui în societatea umană, de la începuturile ei şi până în prezent. Sunt mult mai convingătoare zecile de desene rupestre, sutele de picturi de inestimabilă valoare, miile de pagini din literatura universală, sutele de mii de articole din ziare, fotografiile şi filmele nenumărate ce au avut ca personaj central acest minunat animal.

Rolul acestui animal a fost extrem de divers, marcat de o continuă schimbare, urmare a extraordinarei adaptabilităţi a acestei specii. Încercaţi să vă gândiţi ce evoluţie spectaculoasă a avut câinele de-a lungul ultimilor 10.000 de ani: de la câinele sălbatic la paznicul credincios de pe lângă aşezămintele umane, de la la câinele sfânt din Tibet, la câinele de luptă din Asiria, de la paznicul de oi din Scoţia la câinele de agrement, de la credinciosul şi neobositul vânător la câinele poliţist, etc.

Rolul important pe care îl are la ora actuală câinele în terapia diverselor boli psihice este un semn clar că potenţialul acestui animal este uriaş, iar viitorul ne va furniza noi surprize în ceea ce-l priveşte.

Această carte este un summum al răspunsurilor date de-a lungul activităţii mele de clinician miilor de întrebări venite din partea celor care îşi doreau sau aveau deja un câine. Este o carte care se doreşte a fi citită şi înţeleasă de orice pasionat al acestui splendid animal, fapt pentru care maniera de prezentare a problemelor este mai relaxată, mai “prietenoasă” decât în cărţile apărute până în prezent pe această temă.

Având certitudinea că orice este perfectibil pe lumea aceasta (inclusiv această lucrare) aş fi sincer bucuros dacă aceia dintre Dvs. care consideraţi că anumite aspecte nu sunt suficient de amănunţit tratate mi-aţi semnala acest lucru.Vă asigur de faptul că orice sugestie din partea Dvs. este bine venită !
Despre alegerea unui câine

Studiile au arãtat cã persoanele în vârstã care deţin un cãţel sunt mai sãnãtoase şi trãiesc mai mult decât cele care nu posedã animale de companie. Este de la sine înţeles cã pentru o persoanã în vârstã un cãţel de talie micã este mult mai uşor de întreţinut decât un dulãu viguros; cu toate acestea acel cãţel mic înmagazineazã în trupul sãu micuţ toate obiceiurile şI instinctele rasei canine…

Înainte de a vã lua un câine este bine sã vã puneţi câteva întrebãri: Sunteţi o persoanã activã ? Călătoriţi mult ? Lipsiţi des din localitatea unde locuiţi ? Aveţi rãbdare ?

Este bine sã ştiţi cã un câine poate trãi oriunde atâta vreme cât se aflã împreunã cu persoanele pe care la iubeşte… Cu toate acestea “smulgerea “ unui animal din spaţiul sãu natural şi aducerea sa la oraş într-un apartament de bloc are preţul ei….

Câinii mari, activi, au oricum nevoie de spaţiu unde sã se “desfãşoare”, ceea ce implicã dezordinea aferentã “genului” lor de activitãţi: alergat, tãvãlit, smotocit jucãrii, carpete şi covoare deranjate, pantofi roşi, mãsuţe rãsturnate….

Câinii zgomotoşi vor lãtra de zor la tot ce mişcã sau doar de distracţie indiferent dacã de cel mai apropiat vecin vã desparte 1 km sau un simplu perete….

Oricum locuitorii oraşelor vor trebui sã-şi aleagã companioni patrupezi care sã fie tot atât de activi şi sã iubescã mişcarea precum stãpânii lor….

Dacã v-aţi dorit din totdeauna un câine însã nu l-aţi întâlnit încã pe cel dorit …. mai gândiţi-vã !!!!

Existã tot felul de rase de câini: câini curaţi şi uşor de îngrijit (pentru persoane pretenţioase), câini care manâncã puţin (pentru persoane ce se sperie de acest lucru).

Dacã sunteţi alergic la firele de pãr, optând pentru un câine fãrã pãr (Golaşul chinezesc, Golaşul mexican) puteţi beneficia de compania unui excelent însoţitor patruped fãrã a fi deranjat de viaţa mizerabilã pe care v-o provoacă sinusurile veşnic înfundate…..

Ideea existenţei firelor de pãr pe covoare vã ridicã tensiunea ? Nu disperaţi….. Alegând rasa adecvatã (vã recomandãm terierii sau pudelii care nu lasã pãr dacã aveţi grijã sã-i periaţi zilnic) puteţi beneficia atât de un prieten patruped cât şi de covoare curate !

Existã şi rase care care sunt extraordinar de curate: Basenji se linge cu frenezie (ca o pisicã), iar puii de Shar Pei se învaţã unii pe alţii sã-şi facã nevoile acolo unde vor stãpânii…..

Pentru cel care vrea sã cumpere un cãţel, alegerea acestuia este o problema dificilã din douã puncte de vedere:

- felul de câine (rasã,vârsta, etc.).

- care cãţel din cuib.

Alegerea rasei de câine trebuie sã se facã în directã concordanţã cu spaţiul locuibil avut la dispoziţie, cu tipul de casã (bloc, casã la curte), cu sau fãrã vecini etc.

Nu recomandãm ca într-o garsonierã sã vã luaţi un Dog german deoarece dupã 6 luni, un simplu acces de bucurie îl va face sã mãture cu coada tot ce se aflã pe servante sau mãsuţe .

De asemenea, din punctul de vedere al curãţeniei, este greu de crescut la bloc un câine cu pãrul lung gen Collie Rough, Borzoi, sau Ciobãnesc Românesc, pentru cã aceştia nãpârlesc uneori de 2 ori pe an, iar în rest pierd pãr tot timpul, fãrã sã mai vorbim de noroiul pe care îl aduc în blanã, când vin de la plimbare în perioadele ploioase.

Dacã aveţi probleme cu vecinii mai în vârstã sau bolnavi, nu vã luaţi un câine agitat şi vesel de genul Fox terrier-ului, Caniche-ului, Braque-ului german, Schnauzer-ului, pentru cã acesta va lãtra des, va alerga de colo-colo şi cu siguranţã vã va deranja vecinii.

În privinţa vârstei cânelui, în funcţie de scopul achiziţionãrii acestuia, pot exista mai multe variante.

Dacã aveţi nevoie de un câine de pazã şi apãrare, este indicat sã vã luaţi un cãine ajuns cât mai aproape de maturitatea corporalã având în vedere cã dacă este un pui de 2-3 luni va fi în stare sã vã apere de abia dupã un an.

Este greşitã ideea cã un câine mai în vârstã nu se poate adapta la noii stãpâni sau adaptarea sa este foarte dificilã. Câinele este un animal cu un psihic echilibrat, principala lui preocupare fiind aceea de a iubi şi de a fi iubit necondiţionat de cel ce are grijã de el.

În afarã de aceasta, un câine adult nu mai face murdãrie în casã, este “scãpat” de bolile de tineret, este vaccinat şi de aici o serie de avantaje ce nu trebuiesc deloc neglijate.

În cazul în care achiziţionaţi un pui, vârsta optimã este de 6 sãptãmâni şi aceasta pentru a fi siguri cã vaccinãrile se vor face corect. De aceea nu achiziţionaţi un pui de câine de 10-12 sãptãmâni decât în condiţiile în care sunteţi siguri de veridicitatea vaccinãrilor înscrise în carnetul sãu de sãnãtate.

În cadrul cuibului, alegeţi un pui care sã corespundã standardului de rasã în ceea ce priveşte culoarea, care sã nu fie mult mai mic sau mult mai mare decât ceilalţi sau sã nu fie cumva bolnav.

Pentru aceasta este bine sã verificaţi dacã are poftã de mâncare cerând crescãtorului sã-i dea de mâncare.

Rareori un pui bolnav va avea poftã de mâncare. Un pui sãnãtos se va repezi la mâncare şi se va lupta cu ceilalţi sã-şi facã loc la castronel…

Dacã vreţi ca puiul sã fie un exemplar curajos şi eventual mai agresiv, încercaţi sã-l necãjiţi şi vedeţi dacã se întãrâtã uşor şi latrã, even­tual atacã, etc.

Puteţi folosi şi metoda cu alegerea primului pui care vine la uşã când intraţi în casã, aceasta însemnând cã este un pui curios, activ, uşor de dresat.

Alegerea sexului este o probleama dificilã, deoarece ambele sexe au avantaje şi dezavantaje.

Faţã de masculi cãţelele sunt mai deştepte, învaţã mai uşor, sunt mai iubitoare şi mai credincioase, în schimb sunt mai fricoase faţã de alţi câini, intrã în cãlduri de douã ori pe an, pot face lactaţii nervoase sau tumori mamare dacã nu sunt date la montã.

Masculii cresc mai mari, sunt mai puternici dar sunt mai agresivi, se bat cu alţi masculi şi fug de lângã stãpân când întâlnesc sau simt prin preajmã o cãţea în cãlduri şi de aici o serie întreagã de neca­zuri. În afarã de aceasta, masculii unor rase sunt predispuşi la formarea nisipului urinar, cu blocarea tractu­sului urinar.
Despre reproductia canina

Vom prezenta în acest capitol o serie de noţiuni ce se adreseazã celor ce doresc sã se ocupe de reproducţia caninã.
Despre femelă

Trebuie ştiut de la început faptul cã la aceastã specie, femela intrã in perioada de cãlduri de douã ori pe an, cu precãdere în lunile de primã­varã şi toamnã.

Perioada de cãlduri dureazã aproximativ 20 de zile, în cursul ei existând trei etape de interes pentru crescãtor:

În perioada de debut care dureazã primele 4-5 zile cãţeaua îşi schimbã brusc comportamentul normal, devenind fie melancolicã, fie foarte neliniştitã, cu apetitul în general diminuat, cu scaune neregu­late, eventual chiar diareice, urinând des.

În prima zi, vulva este tumefiatã (mult mãritã faţã de normal), cu mucoasa vaginalã injectatã, având scurgeri sero-hemoragice în primele ore, ulterior hemoragice (roşu aprins). Ea elimină în mediu şi molecule de feromoni – substanţă menită să vestească pe toţi masculii din împrejurimi de faptul că exisată în zonă o femelă în călduri. Feromonii sunt eliminaţi de cãţea prin scurgeri vaginale, masculii simţindu-le de la mari distanţe (3-4 km).

Cãţeaua se toaleteaza prin lins, neacceptând nici un mascul în aceastã perioadã de început de cãlduri, cu toate cã aceştia sunt extrem de interesaţi de ea.

Perioada a doua a cãldurilor la cãţea începe dupã ziua a 5-a de la debutul acestora, când vulva deja nu mai este atât de tumefiatã ca la început, scurgerile vaginale fiind de culoare roşie închisã, cu aspect translucid. Cãţeaua îşi schimbã comportamentul faţã de masculi, acceptându-le “avansurile ” extrem de insistente, luând o poziţie caracteristicã pentru montã, dându-şi coada într-o parte şi proptindu-se pe cele patru picioare în aşteptarea saltului masculului.

Perioada optimã de montã este între zilele 9 şi 15 de la începutul cãldurilor, cu preferinţã pentru zilele 10 -13, în care se vor face 2-3 monte.

Perioada a 3-a, între zilele 15 şi 20 ale cãldurilor, se caracterizeazã printr-o diminuare treptatã a tuturor semnelor prezentate mai sus, scurgerile devenind insesizabile, vulva revenind treptat la dimensiuni normale, dorinţa de împerechere a cãţelei scãzând pânã la a deveni agresivã faţã de masculii care îi fac “avansuri”.

Este bine de ştiut faptul cã orice cãţea intrã pentru prima data în cãlduri pe la vârsta de 6-7 luni (la unele rase chiar 8-10 luni), odatã cu ajungerea la maturitatea sexualã.

Maturitatea sexualã apare însã cu mult înainte de cea corporalã (aceasta atingându-se la vârsta de 2 ani), drept pentru care nu se va monta nici o cãţea mai devreme de al treilea ciclu de cãlduri.
Despre mascul

Masculul, chiar dacã este capabil sã monteze de la varsta de 8-9 luni, nu trebuie lãsat sã facã acest lucru, deoarece la aceastã vârstã el se aflã încã în plinã perioadã de creştere în înãlţime.

Activitatea sexualã determinã o creştere a nivelului de testosteron în sânge, lucru ce duce la fixarea calciului în oase, cu precãdere la nivelul cartilajelor de creştere de pe oasele lungi, stopându-se astfel prematur creşterea în înãlţime.

O folosire neraţionalã, intensivã a animalelor pentru reproducţie este contraindicatã, fapt consemnat de cãtre toţi crescãtorii cu experienţã.

Astfel, o cãţea poate fi montatã douã cicluri de cãlduri consecutive, la al treilea ciclu fãcându-se în mod obligatoriu o pauzã.

Un mascul nu va fi folosit la mai mult de 60 de monte pe an, iar în primul an de reproducţie nu se vor depãşi 40 de monte.
Monta

În situaţia în care femela se gãseşte la prima ei montã, în general este neliniştitã, existãnd cazuri în care refuzã monta. În astfel de cazuri trebuie utilizat pentru montã un mascul cu experienţã, fiind indicat totodatã sã existe şi un al doilea mascul (de rezervã), pentru situaţiile în care femela refuzã cu obstinaţie un anumit mascul, chiar dacã acesta are experienţã.

Monta la cãţelele neliniştite va fi precedatã în prealabil de administrarea a 1-2 comprimate de Diazepam. Este foarte important ca locul de desfăşurare a montei să fie unul familiar masculului, de preferinţă în curtea acestuia. Dacã şi în aceste condiţii, cãţeaua refuzã monta, ea va fi ţinutã cu forţa, eventual cu un scãunel sub abdomen.

Dacã masculul este începãtor, se va alege pentru împerechere o cãţea care a mai fost montatã şi care nu are un temperament nervos sau agresiv.

Dacã masculul nu face singur saltul, va fi ajutat cu blândeţe, punându-i-se o lãbuţã, prin lateral, pe spatele cãţelei, ulterior fiind încurajat sã facã saltul.

Dacã saltul se face într-o poziţie incorectã, va fi orientat de stãpân cu blândeţe sã ia poziţia corectã şi sã facã intromisiunea (atenţie ! – masculii agresivi pot sã muşte în acest moment, crezând cã vrem

sã-i împiedicãm sã monteze). Coitus-ul propriu-zis, dureazã circa 2 minute, dupã care câinele va ejacula, lucru ce se va observa din tresãririle ritmice ale cozii .

Imediat, el va încerca sã se întoarcã cu spatele la cãţea, având încã penisul captiv. Va fi ajutat ridicându-i-se un picior peste crupa cãţelei, orientându-li-se cozile pe pãrţi diferite ale corpului.

Vor rãmâne în aceastã poziţie între 10 şi 30 minute (rareori 40 minute), fiind indicat ca în aceastã perioadã stãpânii sã-i supravegheze, deoarece deseori cãţeaua se plictiseşte şi încearcã sã se separe, începând să se zbatã, trãgând, uneori chiar muşcând masculul, producându-se în acest fel accidente .
Întreţinerea căţelelor gestante

Gestaţia la cãţea dureazã în mod normal între 57 şi 63 de zile, la unele rase ajungând chiar la 67-68 de zile.

Din punctul de vedere al modului în care trebuie hrãnitã cãţeaua gestantã în timpul sarcinii, avem trei faze: perioada de început de gestaţie (ce durează 3-5 săptămâni), perioada de gestaţie evidentă (ce durează până în ultimile zile de gestaţie) şi perioada finală a gestaţiei(cele 2-3 zile premergătoare fătării.

În prima perioadã modificările nu sunt uşor de observat pentru crescătorull lipsit de experienţă. În această perioadă în organismul femelei se produc o serie de modifi­cãri subtile de ordin hormonal, care determinã doar un comportament mai liniştit al acesteia, o uşoarã tendinţã la îngrãşare şi o poftã de mâncare uşor crescutã.

În aceastã perioadã, foetusii cresc destul de puţin şi ca atare necesa­rul de hranã suplimentarã pentru creşterea puilor este foarte mic.

Toate aceste aspecte ne fac sa afirmãm cã practic, în aceastã perioadã nu tre­buie suplimentatã cantitatea de hranã, ci doar calitativ modificatã, în sensul mãririi cu 10-15 % a cantitãţii de proteinã.

În afarã de aceasta, este absolut obligatorie administrarea de vitamine, atât din tipul celor hidrosolubile (B1, B2, B6, B12, C) cât şi din cele liposolubile (A, D3, E). Recomandãm administrarea de polivitamine ,timp de 20 de zile consecutiv, 10 zile pauzã şi reluarea trata­mentului pentru încã 20 de zile.

Perioada a II-a de gestaţie debuteazã cu creşterea bruscã a poftei de mâncare a femelei pe fondul creşterii vizibile a gabaritului acesteia.

La palparea abdomenului se pot simţi puii ca nişte blocuri de gheaţã în apã.

Femela se “rotunjeşte” pe zi ce trece, are o poftã de mâncare remarcabilă, drept pentru care trebuie mãrit numãrul de mese pe zi.

Începând cu ziua a 40-a de gestaţie, raţia alimentarã se mãreşte sãptãmânal cu 10 %, preferându-se administrarea hranei în mai multe reprize.

Dacã raţia este echilibratã din punct de vedere al conţinutului proteo-vitamino-mineral, este inutil sã-i modificãm compoziţia, doar cantitatea fiind mãritã progresiv funcţie de consumul cãţelei.

Nu trebuie sã ajungem la o supraalimentare a cãţelei, acest lucru conducând la creşterea prea mare a foetuşilor şi la o fãtare dificilã.

Trebuie verificatã prezenţa în hranã a magneziului, absenţa acestuia putând provoca aşa numita eclampsie la fãtare, o afecţiune extrem de gravă.

În perioada a III a, premergătoare fãtãrii, este indicat sã se administreze hranã lichidã, iar în ziua fãtãrii, cãţeaua va bea doar apã şi nu va mai mânca nimic, deoa­rece la fãtare va înghiţi placentele cãţeilor iar acestea sunt extrem de bogate în proteine, minerale, vitamine etc.

Dupã fãtare în primele 2 zile cãţeaua va primi o hranã uşor digestibilã (supã de carne, carne fiartã sau tocatã, lapte, etc.), ce se va administra în tainuri mici şi dese ( 3-5 ori pe zi).

Din punct de vedere medical, chiar la începutul perioadei de gestaţie, este absolut obligatorie deparazitarea cãţelei de viermi paraziţi intestinali.

În acest sens recomandãm folosirea unor produse care sã fie active atât în infestaţiile cu tenie cât şi în cele cu nematode (limbrici). Ex: Un tratament imediat dupã împerechere urmat de încã unul cu 4 sãptãmâni înainte de fãtare folosind produsul LOPATOL 500, în doza de 1 comprimat la 10 kg greutate corporalã .

La începutul perioadei de gestaţie, femela trebuie deparazitatã şi de ectoparaziţi (în special purici), prin îmbãiere cu substanţe ectoparaziticide (recomandãm NEOCIDOL 5 ml. de produs la 10 l. de apã), fie administrându-se oral câte 1 comprimat pe lunã din produsul PROGRAM, care previne infestaţiile cu purici prin blocarea ciclului de reproducţie al acestora având în plus avantajul cã este complet lipsit de toxicitate pentru mamã şi pui.

În ultima perioadã de gestaţie cãţeaua are nevoie de mai multe ieşiri din casã (aceasta dacã este ţinutã în apartament), deoarece mâncând şi bând mai multe lichide, are o purgaţie şi o diurezã pe mãsurã.

Nu neglijaţi plim­bãrile, chiar dacã animalul nu prea are chef. În timpul acestora, fiţi atenţi sã nu sarã şi sã se loveascã, sã nu se încaiere cu alţi câini, pentru cã la unele exemplare acestea sunt motive de avort.

Cu douã sãptãmîni înainte de fãtare, lanţul mamelonar este deja evi­dent, iar din unele mamele, la mulgere, apare un lichid translucid.

În preziua fãtãrii, lichidul ia de cele mai multe ori aspect lãptos. Apariţia laptelui nu este însã un indiciu sigur de iminenţã a fãtãrii, uneori acesta apãrând cu 2-3 zile înainte de fãtare.

Cînd se apropie momentul fãtãrii, cãţeaua (cu referire la exemplarele ce sunt ţinute în apartamente de bloc) îşi cautã deja un loc de fãtare şi e foarte probabil cã îl va gasi într-un loc nepotrivit (pe sau sub canapea, sub masa din sufragerie, etc ).

Practic, nu are nici o importanţã acest lucru, pentru cã în momentul fãtãrii, cãţeaua va fi dusã într-un loc din casã (sau din curte), unde sã nu deranjeze, sã fie liniştitã, sã existe suficientã luminã şi spaţiu şi sã se poatã uşor igieniza locul.
Fătarea

Crescãtorii fãrã experienţã intrã adesea în panicã în momentele premer­gãtoare fãtãrii, când vãd cã femela pierde lichid.

Într-adevãr, acesta este primul semn clar al faptului cã fãtarea este iminentã.

Înainte de aceasta însã, cãţeaua devine neliniştitã, îşi cautã culcuş, respirã sacadat, se plimbã dintr-un loc într- altul, schiaunã, cerând parcã ajutor, iar din mamele se poate mulge colostru. Nu este însă obligatoriu ca toate aceste “semne” să fie prezente simultan.

Trebuie observat cu atenţie momentul în care încep contracţiile abdominale.

Este bine de ştiut faptul cã în lipsa acestor contracţii momentul fãtãrii este încã departe.

Un prim semn important ce relevă iminenţa fătării este acele al pierderii apei

Există situaţii în care chiar după acest semn nu se produce expulzarea puilor. Dupã maximum 1-2 ore este bine sã se apeleze la un medic veterinar, pentru a vedea dacã au apărut unele complicaţii sau este cazul sã se administreze substanţe ce provoaca apariţia contracţiilor uterine.

Este bine de ştiut faptul că dupã pierderile de lichid de la începutul fãtãrii cãţeii nu rãmân neprotejaţi, fiind în continuare legaţi de placentã prin intermediul cordonului ombilical.

Astfel, se poate întâmpla ca între expulzarea puilor sã treacã, de la 5-6 minute pâna la 6-7 ore, fãrã ca puii ce apar dupã acest interval de timp sã aibã probleme ulterior. Existã însã unele exemplare la care expulzarea puilor poate dura chiar 18 -20 ore.

Cu câteva clipe înainte de expulzarea fiecãrui pui, cãţeaua are o puternicã contracţie abdominalã, ca o undã, dupã care puiul se angajeazã în conductul vaginal şi se poate observa între labiile vaginale. Acesta este momentul în care cãţeaua poate fi ajutatã, uşurând ieşirea capului puiului de cãţel (ce este acoperit de o membranã placentarã ce contine lichid şi care se poate sparge în acele momente), prin apucarea de gât şi de picioruşe şi tragerea uşoarã înapoi (în sens caudal) şi în jos spre piciorele cãţelei.

În momentul expulzãrii totale, este posibil ca puiul sã fie legat încã prin cordonul ombilical de placenta rãmasã în uter.

Cu o forfecuţã aflatã la îndemânã se taie cordonul ombilical la 3-4 cm de abdomenul puiului. Acelaşi lucru însã, îl poate face şi cãţeaua care, reteazã singurã cu dinţii cordonul ombilical.

Dacã puiul este învelit în placentã, crescătorul va rupe placenta, şi va tăia cordonul ombilical ştergând bine puiul pe cap şi nãri, pentru ca acesta săpoată respira cu uşurinţă. Dacã nu respirã, se maseazã energic la ceafã, ţinându-l cu capul în jos, şi i se strânge uşor între palme cutia toracicã pentru a-l determina sã respire.

Cãţeaua, între timp mãnâncã placenta, se toaleteazã şi începe sã lingã puiul, uscându-l, activându-i circulaţia sanguină de la nivelul pielii, masându-l în felul acesta şi pe abdomen sau sub codiţã, lucru ce-i stimuleazã reflexul de urinare şi defecare.

În scurt timp este posibil ca o nouã contracţie sã determine expulza­rea altui pui, la care se repetã cele recomandate mai sus.

Existã însã şi posibilitatea ca urmãtorul pui sã aparã dupã câteva zeci de minute şi chiar ore, timp în care cãţeaua stã liniştitã, se toaleteazã, îşi linge puii, se odihneşte şi Atenţie !, nu are contracţii vizibile cu ochiul liber. La cãţelele la care încã se mai simt prin palpare pui, crescãtorii trebuie sã fie îngrijoraţi doar dacã trec mai mult de 4-5 ore şi nu mai apar con­tracţii, caz în care trebuie anunţat medicul veterinar.

În acest timp, puii fãtaţi încearcã sã sugã, cãutând sã prindã mamelonul pânã când reuşesc acest lucru. Pot fi ajutaţi punându-li-se mame­loanele în gurã, dar deseori acestea le scapã şi acest lucru trebuie repetat.

Cãţelele, fatã frecvent 5-7 pui, rareori ajungând la 11 -13 pui.

Ca sã ştim când s-a terminat fãtarea (mai ales dacã sunt intervale mari între expulzãri), este bine sã apelãm la medicul veterinar care prin palpare poate sã diagnosticheze terminarea fãtãrii.

Dupã fãtare, cãţeaua se ocupã de pui şi deseori refuzã sã plece de lângã ei (chiar şi afarã, pentru necesitãţi fiziologice) sau pânã la castronul cu apã sau mâncare. Cu blândete, cãţeaua se scoate din cuib dupã care se obişnuieşte şi totul reintrã în normal.

Este recomandabil, ca la femelele care fatã pentru prima datã (primi­pare), sã nu se pãstreze mai mult de 6 pui deoarece producţia de lapte nu este suficient de mare la primipare, drept pentru care puii nu vor beneficia de o cantitate suficientã de lapte, ceea ce va duce la o serie de complicatii ulterioare, cum ar fi : subnutriţie, rahitism, talie micã, de­fecte de aplomb, iar mama va fi pur şi simplu secãtuitã, putând avea hipo­calcemie, afecţiuni hepatice, etc.

De asemenea, la animalele de rasă, puii subponderali, cu defecte de culoare la trufã, pe cap, etc., se recomandã a fi eliminaţi, deoarece nu se vor încadra în standardul de rasã şi nu vor putea fi înscrişi în Cartea de Origine Românã.

Existã şi situaţii în care cãţeaua îndepãrteazã cu obstinaţie câte un pui de la supt. Acesta nu va rezista, indiferent de ce vom întreprinde noi, drept pentru care va fi sacrificat.

Cãţeii, în primele 2 sãptamâni, au un ritm de creştere extraordinar de rapid, singurul lor aliment fiind laptele matern.

Pentru a înţelege mai bine acest aspect, vã prezentãm viteza de creştere a unui pui de ciobãnesc german:
Vârsta în luni % de greutate din talia unui adultului
0-6 luni creşte pânã la 60 %
6-12 luni creşre pânã la 70 %
12-18 luni creşte pânã la 75 %
24 luni ajunge la 100 %

În prima şi a doua zi dupã fãtare, este posibil ca femela sã aibã scaune diareice datoritã placentelor pe care le mãnâncã la fatare. O altã cauzã a diareei, poate fi şi secreţia de ocitocinã necesarã lactaţiei şi involuţiei uterine post-partum, care are ca efect secundar şi accelerarea tranzitului intestinal.

În orice caz este indicatã administrarea în prima zi a fãtãrii a câtorva drajeuri de Saprosan (2 drajeuri la 12 ore), pentru a preveni o disenterie cauzată de placentele consumate de căţea cu ocazia fãtãrii.

De asemenea, este bine de ştiut faptul cã circa 10 zile dupã fãtare, cãţeaua are o serie de scurgeri normale, sanguinolente, care se numesc loşii. Ele au deci culoare roşie, translucidã, şi nu au un miros deosebit.

Dacã remarcaţi niste loşii cu un aspect mucos sau mucopurulent, de culoare gris-verzuie sau gãlbuie, cu miros respingãtor, iar căţeaua este apatică, are trufa uscată şi bea foarte multă apă refuzând însă mâncarea, înseamnã cã femela a contractat o infecţie uterinã la fãtare şi trebuie apelat de urgenţã la un medic veterinar.
Despre alimentatia catelei în lactatie

În perioada de lactaţie, cãţeaua trebuie sã mãnânce, sã digere, sã absoarbã şi sã utilizeze mari cantitãţi de substanţe nutritive, pentru a produce cantitatea de lapte necesarã hrănirii puilor, drept pentru care necesarul de hranã este foarte mare.

Ca exemplu, o cãţea de talie mare (de 28-30 de kg), care are 8 pui (ce cântãresc cu toţii la 3-4 sãptãmâni în jur de 20 kg), are un necesar zilnic de 4000 kcal/zi, având în vedere faptul cã fiecare pui ar avea nevoie de 200 kcal/kg greutate vie/zi, pe care le obţine din laptele matern.

Dacă ţinem cont de faptul cã laptele de cãţea are doar 1300 kcal/l, rezultă că puii au nevoie de circa 3 l de lapte zilnic.

Ca exemplu, producţia de lapte a unei cãţele de ciobãnesc german variazã astfel:
Perioada Cantitatea de lapte
1-15 zile 700 ml
15-30 zile 1000 ml
30-45 zile 300 ml

Pentru 4000 kcal conţinute de 3 l. de lapte, cãţeaua trebuie sã foloseascã hranã în valoare energetică de 5300 kcal, la care se adaugã încã 1800 kcal/zi pentru nevoile proprii.

Rezultã un necesar energetic total de 7100 kcal/zi, deci de 3,5-4 ori mai mare decât cel normal, doar pentru nevoile proprii.

Ar fi simplist sã credem ca mãrind de 3-4 ori cantitatea de hranã am rezolvat problema, deoarece producerea unei proteine complexe cum este cea din lapte, necesitã hrãnirea cu proteine de foarte bunã calitate, vitamine şi substanţe minerale.

Atenţie deci la compoziţia în proteine, vitamine şi substanţe minerale a hranei administrate !

Prezentãm în continuare compoziţia laptelui de cãţea, comparativ cu alte specii:
Componente Cãţea Vacã Caprã Pisicã
apã % 77,2 87,6 87 81,5
substanţe uscate % 22,8 12,4 13 18,5
proteine % 8,1 3,3 3,3 8,1
grãsimi % 9,8 3,8 4,5 5,1
cenuşã % 4,9 5,3 6,2 3,5
lactozã % 3,5 4,7 4 6,9
calciu % 0,28 0,12 0,13 0,04
fosfor % 0,22 0,10 0,11 0,07
energie (kcal/100g) 135 66 70 106
Despre îngrijirea cateilor

Puiul de câine intră în viaţă orb şi surd fiind astfel total neajutorat. Cu toate acestea ritmul lui de creştere este atât de rapid încât numai câteva săptămâni îi sunt suficiente pentru a se putea adapta condiţiilor mai mult sau mai puţin vitrege de mediu.

În primele zece zile căţeii nu-şi pot controla temperatura corporală, fiind din acest punct de vedere toatal dependenţi de căldura oferită de trupul mamaei lor precum şi de cea a aşternutului din cuib. În rarele lor “plimbări” efectuate în stilul “târâş”, căţeii se ghidează doar cu ajutorul senzorilor de căldură amplasaţi în vârful nasului, care îi ajută să aleagă locurile ce emană căldură: trupul mamei, corpul fraţilor din cuib, aşternutul încălzit, etc.

Se ştie că ochii li se deschid începând cu ziua a 13 a, iar conductul auricular se “destupă” abia după 17 zile de viaţă.

Între 3 şi 6 săptămâni de viaţă a căţeilor e “marea explorarei” a lumii înconjurătoare. La 6 săptămâni au aflat deja o mulţime de lucruri despre organismul lor, cel al fraţilor, mamei, despre crescător, habitat, etc.

În această perioadă de intense acumulări ei încep să-şi creeze şi dezvolte propria personalitate ce se va dezvolta rapid până la maturitate. Este extraordinară această evoluţie rapidă la un animal care la două săptămâni abia se poate târî şi care după numai şapte zile se deplasează cu uşurinţă….

După fătare căţeaua face absolut totul pentru puii ei: îi hrăneşte, îi spală, îi încălzeşte. Pe măsură ce căţeii cresc, devin tot mai independenţi, fapt ce o determină pe căţea să aplice regulile canine de educaţie, folosindu-se de două instrumente de corecţie extrem de eficace: mârâitul şi muşcătura.

Începând cu trei săptămâni de viaţă căţeii încep să se joace între ei. Această joacă capătă uneori accente mai dure, transformându-se în adevărate lupte ce au ca scop final alegerea celui care va domina. Jucându-se, ei îşi dezvoltă capacitatea de coordonare a mişcărilor, abilitatea acestora, aptitudinile de comunicare verbală (mârâieli), limbajul corpului, etc.

Cel mai mare câştig al acestei perioade este acela că învaţă să trăiască alături de alţi câini, lucru ce le va folosi mult în viitor. Cei “şapte ani de acasă” pentru căţei sunt chiar primele trei luni de viaţă în care învaţă atât de mult …

Acesta este motivul pentru care luaţi devreme din cuib căţeii pierd multe lecţii folositoare pentru educaţia lor …

În aceastã perioadã în condiţiile unei alimentaţii corecte nu apar probleme medicale sau de creştere. Existã însã posibilitatea ca, în cazul în care femela nu este deparazitatã la începutul sarcinii, unii viermi ascarizi sã traverseze placenta şi sã pãtrundã în tubul digestiv al cãţeilor.

Astfel, la circa 3 sãptãmâni, cãţeii pot fi intens parazitaţi cu ascarizi, lucru care se observã prin examinarea abdomenului, care este extrem de voluminos în comparaţie cu restul corpului (“burtã de batracian”), mai ales dupã ce mãnâncã.

Apare des senzaţia de vomã, însoţitã de dureri abdominale (colici), eventual diaree. În aceste condiţii, toţi puii trebuiesc deparazitaţi (dehelmintizaţi).

Recomandãm produsul Lopatol 100, 1 comprimat la 2 kg greutate corporalã.

În canise, datoritã posibilitãţii crescute de reinfestare cu nematode (larvele de nematode în migraţie prin corpul femelelor nedeparazitate pot sã ajungã în glanda mamarã şi de aici în laptele pe care îl consumã cãţeii), începând cu vârsta de 14 zile se recomandã tratarea cãţeilor de 4-5 ori la un interval de 2 sãptãmâni.

În situaţiile în care cãţeaua a fost deparazitatã înainte de fãtare, pentru pregãtirea vaccinãrii la cãţei se recomandã 2 tratamente la un interval de 28 de zile.

În urma începerii hrãnirii supli­mentare, dupã 14-20 de zile de viaţã, cãţeii pot face uneori deranjamente stomacale pasagere, ca urmare a unor schimbãri bruşte de alimentaţie. Acestea se rezolvã imediat cu Saprosan administrat în hranã.

Un aspect important este cel al imunizãrii cãţeilor, unde sunt douã situaţii distincte, ţinând de starea imunologicã a cãţelei, respectiv vacci­narea sau lipsa vaccinãrii acesteia.

Din studiile efectuate pânã în prezent, reiese cu claritate faptul cã sistemul imunitar posedã o “memorie” imunitarã limitatã în privinţa princi­palelor boli canine, ca exemplu: boala lui Carree (jigodia-D), parvovi­roza (P), leptospiroza (Li,Lc), hepatita Rubbarth (H), rabie (R), etc. De aceea este absolut necesarã vaccinarea anualã a cãinilor contra acestor boli.

Dupã cum se ştie, colostrul (secreţie mamarã prezentã doar în primele 2-3 zile de lactaţie), conţine o întreagã gamã de imunoglobuline (anticorpi), specifice fiecãrei boli în parte.

Pe aceastã cale, cãţelul primeşte prin supt o anumitã cantitate de anticorpi, care îi asigurã o imunitate pasivã, cu anticorpi “împrumutaţi” de la mamã.

Aceşti anticorpi pot traversa mucoasa intestinalã a cãţeilor doar în primele 24-48 de ore de viaţã, ulterior anticorpii fiind digerati ca orice alte proteine ajunse în tubul digestiv, motiv pentru care este esenţialã hrãnirea puilor cu lapte matern în prima zi de viaţã.

Cantitatea de anticorpi din colostru este evident mai mare dacã memo­ria imunitarã este “atenţionatã” printr-o vaccinare, drept pentru care se recomandã vaccinarea femelei înainte de montã, dacã de la ultima vaccinare au trecut mai mult de 6 luni.

Imunitatea dobânditã pasiv de cãtre cãţei, dureazã maxi­mum 6-7 sãptãmâni, astfel că înainte de expirarea acestei perioade, este necesarã vaccinarea acestora în scopul dobândirii unei imunitãti active, respectiv organele anticorpoformatoare sã înceapã sã secrete anticorpi.

Între momentul vaccinãrii şi momentul apariţiei în sânge a unui numãr (titru), suficient de mare de anticorpi, trece o perioadã de 14-20 de zile. În afarã de aceasta, trebuie subliniat faptul cã prima vaccinare cu orice vaccin conferã o imunitate slabã, de numai 70-80 %.

Cele arătate mai sus fac absolut necesare 2 lucruri :

1) La vârsta de 5-7 sãptãmâni, trebuie avutã maximum de grijã, spre a nu lãsa cãţeii în contact cu alţi câini, deoarece în aceastã perioadã practic puii nu au nici o protecţie imunologicã, anticorpii maternali scăzând drastic, iar anti­corpii secretaţi în urma vaccinãrii neasigurând o protecţie eficientă.

2) La 8sãptãmâni (deci la minimum 2 sãptãmâni de la prima vaccinare), se face a doua vaccinare, de preferinţã cu un vaccin polivalent care sã conţinã D, H, P, Lc, Li.

Observãm faptul cã, practic, din cele 5 valenţe doar (P) se repetã, deci restul de valenţe trebuie repetate dupã 14-20 de zile, printr-un aşa numit rapel de vaccinare, la 11-12 sãptãmâni.

Recomandãm ca nici un cãţel sã nu fie scos din casã mai devreme de 4-5 zile dupã a doua vaccinare cu vaccin polivalent.

Pentru definitivarea schemei de imunizare, este obligatorie, conform legislaţiei în vigoare şi o vaccinare antirabicã (R) dupã vârsta de 3 luni, la care însã nu nu se mai face rapel la douã sãptãmâni.

În continuare se va repeta vaccinarea anual. În aceastã privinţã, o serie de autori recomandã vaccinarea anualã pânã la 6 ani, cu vaccinuri poliva­lente (ce includ şi vaccinul antirabic), însã noi recomandãm vaccinarea pâna la vârste înaintate, cunoscând multe cazuri de câini îmbolnãviţi de jigodie la 12-13 ani, deşi au fost vaccinaţi pânã la 6-8 ani.

Scheme de vaccinare

Vârsta P H J Li+Lc A Pi T
6- 7 sãp. *
8- 9 sãp. * * * * * *
9-12 sãp. * * * * * *
12 sãp. *
Anual * * * * * * *

unde :
P = parvoviroza J = jigodia (boala lui Carre)
Lc = leptospiroza

(cu L canicola)
Li = leptospiroza

(cu L icterohaemorragiae)
H = hepatita Rubbarth Pi = Parainfluenta
A = adenoviroza T = Turbare
Despre alimentatia şi întarcarea cateilor sugari

În general înţãrcarea puilor nu prea depinde de crescãtor. Dupã 3-4 sãptãmâni de alãptare cãţeaua este plictisitã şi rareori îi mai lasã pe pui sã sugã mai mult de 2-3 ori pe zi.

Puii sugari pot avea sau nu suficient lapte de la mamã, funcţie de numãrul de cãţei pe care crescãtorul îi pãstreazã. Trebuie ştiut faptul cã puii nu pot consuma altceva decât lapte pâna la 2-3 zile de la momentul în care aceştia fac ochi.

În legãturã cu acest aspect reamintim faptul cã la cãţel ochii se deschid dupã 13-15 zile de viaţã, iar canalul auditiv extern cu 2 zile mai târziu.

Redãm mai jos rãspunsul cãţelului la stimuli vizuali şi auditivi la diverse vârste:
Acţiunea Rãspuns slab/variabil Rãspuns puternic
Clipire ca urmare a unui excitant luminos 4-16 zile > 16 zile
Orientare vizualã 20-25 zile > 25 zile
Tresãrire bruscã la zgomote 15-24 zile > 24 zile
Orientare în spaţiu 18-25 zile > 25 zile

Chiar dacã aceştia “orbi” fiind, se târãsc spre castronul mamei lor ghidaţi fiind de mirosul mâncãrii, nu sunt în stare sã consume acest tip de mâncare.

La 17-18 zile de viaţã, ei pot merge pe propriile picioare şi sunt în stare sã înveţe sã lingã la cas­tronelul lor sau al mamei lor, drept pentru care trebuiesc încurajati în aceastã “temerarã ” acţiune.

În aceastã perioadã, este absolut necesar ca mâncarea lor suplimentarã faţã de laptele matern, sã se asemene cu acesta cât mai mult posibil.

Ast­fel, se ştie cã laptele de cãţea este de 2 ori mai bogat în proteine şi grãsimi decât laptele de vacã. De aceea este absolut necesar ca laptele suplimentar administrat puilor sã fie cât mai apropiat, în conţinut, de laptele matern.

În acest sens, pentru cãţei recomandãm un amestec format din: 250 ml apã + 6 linguriţe de lapte praf + 1 gãlbenuş de ou + 1 linguriţa de zahãr şi bineânţeles, în funcţie de numãrul de pui, se preparã atâta lapte cât este necesar la o masã.

În condiţiile în care la aceastã cantitate se adaugã 1 cãpãcel de vit. AD3E, considerãm cã aceastã hranã este idealã pentru aceastã vârsta.

La vârsta de 20-23 de zile, pe lângã mesele de lapte, se pot adãuga şi mese de supã de carne, zarzavaturi şi orez care în 3-4 zile vor fi apreciate foarte mult de cãţei .

Astfel, la vârsta de 33-35 de zile, cãţeluşii vor mânca în mod curent 3-4 mese în 24 de ore mâncare pregãtitã de crescãtori, în condiţiile în care cãţeaua îi mai lasã sã sugã de 2-3 ori în în aceeaşi perioadã de timp.

La aceastã vârstã, deja puii vor consuma cu mare poftã bucãţele de carne fiartã, tocatã mãrunt.

În felul acesta, chiar dacã la început (15-16 zile) cãţeaua îi mârâie uneori fioros pentru repetatele “atacuri” la castronul ei cu mâncare, cãţeii se obişnuiesc treptat cu sursa suplimentarã de hranã şi deci la vârsta de aproximativ 5 sãptãmâni înţãrcarea vine practic de la sine.

Apar însã şi situaţii în care, din diverse motive, cãţeii nu pot fi alãptaţi de mamã. În aceste condiţii, este necesar ca ei sã fie hrãniţi cu biberonul, cu o cantitate de lapte ce creşte progresiv, în funcţie de greuta­tea corporalã a acestora.

Cãţeii orfani necesitã o îngrijire deosebitã mai ales în primele 2 sãptãmâni de viaţã. Extrem de important este ca temperatura mediului ambiant sã fie de 29,5-32° C în prima sãptãmânã de viaţã, ce poate fi redusã ulterior la 26° C în a 2 a sãptãmânã, iar dupã 4 sãptãmâni la 23° C.

Pentru a se compensa laptele matern se va folosi urmãtoarea reţetã:
Denumirea alimentului Cantitatea
Lapte de vacã integral 800 ml.
Smântânã 12% 200 g.
Gãlbenuş de ou 1 buc.
Fãinã de oase 6 g.
Vit. A 2000 UI
Vit. D 500 UI
Acid citric ( suc de lãmâie ) 4 g.

Din acest amestec se administreazã de 6 ori pe zi (nu şi noaptea), timp de 3 sãptãmâni, pânã când cãţeii încep sã mãnânce singuri. Cantitatea de amestec creşte proporţional cu greutatea corporalã a cãţelului, dupã cum urmeazã:
Vârsta ( zile ) Cantitate faţã de greutate corporalã
3 15-20 %
7 22-25 %
14 30-32 %
21 35-40 %

O problemã importantã este şi aceea cã pentru a li se activa puilor reflexul de urinare şi defecare (cum face cãţeaua prin lins), este necesar sã li se maseze uşor abdomenul şi sã fie şterşi sub codiţe cu vatã udã, lucru ce trebuie repetat de câteva ori în cursul zilei. În momentul hrănirii este necesar să fie ajutaţi să facă mişcările naturale de ţinere a biberonului, de masare a acestuia exact aşa cum ar face dacă ar suge de la mama lor.

Dupã vârsta de 1 an, hrãnirea câinilor se face în mod obişnuit o datã sau de douã ori pe zi.

Atenţie însã la cantitatea de hranã şi la variabilitatea individualã spre a nu se ajunge la situaţia în care, deşi îi hrãnim conform standardelor canine, obţinem un animal obez sau, dimpotrivã, unul slab şi cu articulaţiile şi razele osoase strâmbe !

În asemenea situaţie, trebuie apelat de urgenţã la medicul veterinar încã de la apariţia primelor semne de acest gen.
Despre creşterea, îngrijirea şi hrănirea căţeilor proaspăt înţărcaţi

Despãrţirea de mamã şi de ceilalţi fraţi este un stress destul de mare pentru puiul de cãţel, peste care va trece uşor dacã în noul cãmin va fi întîmpinat cu dragoste şi cãldurã.

Primele 2-3 nopţi este posibil sã plângã de singurãtate, însã, în loc sã-l luaţi în braţe şi sã-l culcaţi cu dumneavoastrã în pat, este mult mai bine sã–l obosiţi seara şi sã nu-l lãsaţi sã doarmã decât târziu, sã-l puneţi pe nişte cârpe impregnate cu mirosul mamei lui şi eventual în cuib sã aibã un ceas deşteptãtor care sã ticãie aşa cum bãtea inima mamei lui.

În primele zile (chiar sãptãmâni), va urina şi defeca peste tot unde va fi lãsat sã circule. Este bine sã staţi cu ochii pe el şi în momentul în care îl vedeţi cã se învârte în loc şi miroase dupã o urmã, sã-l luaţi şi sã-l puneţi sã-şi facã nevoile pe un ziar, într-un loc care se poate curãţa uşor.

Dacã procedaţi cu obstinaţie în felul acesta, dupã câteva zile va merge în acelaşi loc, pentru cã el îşi va face nevoile acolo unde simte mi­ros de urinã sau fecale.

De asemenea, unul dintre principalele lucruri pe care i le veţi face dupã ce îl luaţi, este sã-i administraţi medicamente pentru deparazitarea de viermi intestinali, chiar dacã crescãtorul a afirmat cã a deparazitat cuibul. Dupã 8-10 zile trebuie sã vaccinaţi de urgentã cãţelul conform schemei care a fost prezentatã mai devreme.

În mod obligatoriu, se vor administra zilnic vitamine şi sãruri minerale, conform recomandãrilor prezentate în capitolul de boli metabolice.

Hrãnirea corectă a cãţeilor este un aspect de maximã importanţã pentru dezvoltarea lor corporalã şi deci în exprimarea deplinã a caracterelor genetice.

Pe lângã dezvoltarea în lungime şi înãlţime, a masei corporale, hrãni­rea adecvatã are şi un rol esenţial la rasele cu pãr lung.

Cercetãrile efectuate de Mundt şi Stafforst au relevat o serie de aspecte interesante ce ţin de creşterea pãrului la diverse rase de câini:

1. 1. Cea mai mare cantitate de pãr pe corp, o au rasele mici, cu pãrul lung (ex. Pekinez-30 g pãr/ kg G vie), iar cea mai micã cantitate rasele mari cu pãr scurt (2 g / kg G vie).
2. 2. Creşterea pãrului variazã în funcţie de sezon existând douã perioade de creştere intensivã a pãrului: în luna februarie şi toamna târziu.
3. 3. Creşterea zilnicã a pãrului variazã între 0,2 şi

0,6 g / kg G vie / zi

1. 4. Firul de pãr conţine absolut toţi aminoacizii esenţiali dintre care se detaşeazã : Arginina, Cistina, Ac. Glutamic, Serina, etc.
2. 5. Culoarea pãrului este determinatã de cantitatea de substanţe miner­ale aflate în compoziţia firului de pãr,culoarea închisã fiind determina­tã de prezenţa crescutã a Calciului, Sodiului şi Magneziului.

Toate cele de mai sus aratã fãrã nici o urmã de îndoialã cã, alimentaţia echilibratã în vitamine, minerale şi proteine are o importanţã majorã şi în creşterea normalã a pãrului la câini.

Alimentele ce intrã la un moment dat în compoziţia raţiei unui cãţel trebuie sã fie adaptate stadiului în care se gãseşte dentiţia sa. Cãţeii se nasc de regulã fãrã dinţi. La câteva zile aceştia încep sã iasã ajungând la forma finalã la vârsta de 1 lunã când dentiţia de lapte este completã. Forma caracteristicã a incisivilor este cea de treflã, tocindu-se pe mãsurã ce animalul creşte în vârstã.

Între a 3 a şi a 8 a lunã de viaţã dentiţia de lapte este înlocuitã cu dentiţia definitivã dupã cum urmeazã:
Tipul de dinte Vârsta ( luni )
Incisivi 3-4
Canini 5-6
Molari 6-8
Dentiţie completã > 8

Ţinând cont de cele arãtate mai sus, putem reţine pentru practica curentã urmãtoarea struc­turã a raţiei de întreţinere pentru câine:
Rasa Carne Vegetale Aditivi
TEKEL 140 140 30
COCKER 220 220 40
CANICHE 320 320 60
C.GERMAN 390 400 80
S.BERNARD 530 540 100
Despre hranirea câinilor maturi

Dupã vârsta de un an, hrãnirea câinilor se face în mod obişnuit o datã pe zi. Existã însã situaţii în care câinele nu consumã întreaga cantitate de hranã imediat, ceea ce impune fie împãrţirea tainului zilnic în douã reprize, respectiv dimineaţa şi seara fie scăderea cantităţii de hrană administrată la un tain.

Un alt aspect important este şi acela al nutriţiei animalelor bolnave.

La dietele cu conţinut de sare şi proteine scãzut, problema inapetenţei este exacerbatã prin faptul cã aceste diete nu sunt palatabile nici pentru animalele sãnãtoase.

În general, necesitãţile nutritive ale animalelor bolnave sunt mai crescute decât cele ale animalelor sãnãtoase fie şi numai dacã ţinem cont de faptul cã în situaţiile de stress sau în stãrile febrile rata metabolismului creşte cu pânã la 10 % pentru fiecare creştere de temperaturã cu 1 grad Celsius (Leibetseder, 1992).

Existã o serie de principii de bazã ce trebuiesc aplicate, pentru a încuraja animalul sã consume hrana şi deci sã-şi acopere necesitaţile nutritive crescute:

1. 1. Compoziţia dietei trebuie sã fie foarte echilibratã. Când apetitul este diminuat, se pot face suplimentãri de vitamine şi substanţe minerale (bineânţeles dacã nu existã contraindicaţii specificate de cãtre medicul veterinar).
2. 2. Hrana dieteticã trebuie sã aibã un înalt grad de digestibilitate, şi totodatã o valoare nutritivã crescutã.
3. 3. Administrarea hranei trebuie sã se facã dupã principiul “puţin şi des “, asigurându-se administrarea a 3-4 mese pe zi.
4. 4. Hrana trebuie administratã la o temperaturã de 38-39 grade Celsius.
5. 5. Dacã nu existã contraindicaţii,introduceţi în hranã grãsimi animale, care sunt o bogatã sursã de energie şi mãresc palatabilitatea hranei.
6. 6. Hrana umectatã, eventual lichidã, este mult mai palatabilã decât cea uscatã.
7. 7. Dacã animalul nu consumã hrana în 10-15 minute, aceasta se va îndepãrta,ulterior administrându-se hranã proaspãtã.

Vă prezentăm în continuare necesarul energetic al câinilor în funcţie de starea lor fiziologică sau vârstă.

Un câine de 1 an care are o greutate de 28 kg, are nevoie de 2240 calorii / zi pentru întreţinere + 1/5 din aceastã raţie pentru diverse activitãţi ce consumã energie.

Ţinând cont de cele prezentate mai sus apreciem cã variantele de raţii ce urmeazã pot satisface pe deplin cerinţele unui câine de talie mare (Ex. Ciobãnesc german):
Categoria de câine Cãţele gestante/lactaţie G medie

27 kg
Cãţei

3-6 sãpt.

G.medie

1 Kg
Cãţei de 1,5-4luni

G.medie

6,7 Kg
Alimente

( kg )

Carne 1,000 0,050 0,40
Mãlai 0,300 * 0,150
Pâine 0,250 0,050 0,100
Grãsimi 0,025 * 0,020
Lapte 0,500 0,200 0,500
Cartofi pr. 0,300 * *
Morcovi pr. 0,200 * *
Legume pr. 0,200 * *
Sare 0,010 * 0,010
Val.raţiei

( calorii )
3247 229 1480
Categoria de câine Cãţei de 4-8

luni

G.medie

15 Kg
Cãţei de

8-12

luni

G. medie

23 Kg
Cãţei în predresaj + Câini în dresaj

G. medie

28 Kg
Câini dresaţi

G. medie

30 Kg
Alimente

( kg )

Carne 0,500 0,600 0,600 0,700
Mãlai 0,200 0,300 0,250 0,300
Pâine 0,100 0,250 0,250 0,250
Grãsimi 0,020 0,025 0,020 0,025
Lapte 0,350 * * *
Cartofi pr. 0,200 0,250 0,300 0,250
Morcovi pr. 0,100 0,100 0,100 0,100
Legume pr. 0,100 0,100 0,100 0,100
Sare 0,010 0,010 0,010 0,010
Val.raţiei

( calorii )
1873 2202 2402 2686

În hrana câinilor carnea constituie un aliment indispensabil ce poate fi substituitã doar în proporţie de maximum 50% cu alte alimente.
Despre obiceiurile câinelui
Limbajul corpului

Poate că pare ciudat să vorbim aici despre acest lucru dar să ştiţi că limbajul corpului – “body language” – cum îi mai spun anglo- saxonii poate să ne spună o mulţime de lucruri despre un câine.

Începând cu jocurile dintre fraţi şi terminând cu încăierările ce au loc frecvent în lumea canină între masculii pretendenţi la “favorurile” unei căţele în călduri, în toate situaţiile din viaţa câinilor putem să observăm exprimarea sentimentelor şi emoţiilor prin care trece favoritul nostru prin intermediul limbajului corpului.

Poate că această problemă nu ar fi prezentat interes dacă rasa canină ar fi avut o mai mare mobilitate a muşchilor faciali, fapt ce ar fi permis (ca la primate) exprimarea emoţiilor prin intermediul diverselor grimase ale feţei.

Cercetătorul atent al atitudinilor defensive ale câinilor poate observa clar că această atitudine este întotdeauna însoţită de coada ţinută între picioare, spatele uşor curbat, urechile date pe spate, tremurături musculare alee trenului posterior şi ale muşchiului pielos, etc.

În cazul atitudinii ofensive se vede imediat băţoşenia caracteristică acestei atitudini, coama zbârlită, buzele retrase (ca să se vadă caninii), se aude mârâitul “rău”, privirea este fixată pe câinele căruia i se adresează toate aceste semnale…..

Bucuria, tristeţea, boala, îngrijorarea, perioada de călduri, semnele premergătoare vomei, dorinţa de împerechere, sunt toate însoţite de semne ale limbajului corpului.

Toate aceste semne sunt esenţiale pentru un adevărat crescător, de multe ori ajutându-l să prevină situaţii extrem de periculoase pentru sănătatea animalului sau chiar integritatea crescătorului.
Odihna

Toată lumea ştie despre câine că este un vaşnic apărător al stăpânului şi al bunurilor acestuia, lucru valabil la orice oră din zi şi din noapte. S-ar putea crede că acest animal nu se odihneşte, sau că are nevoie de foarte puţină clipe de odihnă….. În nici un caz să nu credeţi acest lucru. Câinele are nevoie de mult mai multă odihnă decât omul deoarece are un metabolism mai rapid şi cu un consum de energie mult mai mare decât al acestuia. Deşi nu doarme în tot acest timp câinele stă 12 de ore din 24 cu ochii închişi, într-o stare de relaxare aparentă. Simţurile olfactiv şi auditiv îi stau însă de veghe, motiv pentru care la cel mai mic zgomot el este atent şi pregătit să intervină. Perioadele în care doarme cu adevărat se recunosc după tremurăturile musculare ale membrelor, a gemetelor, scheunăturilor şi lătrăturilor prin somn. Aceste perioade deşi sunt relativ scurte au o frecvenţă care asigură odihna necesară organismului canin.
Relaţia câinelui cu mediul înconjurător

Câinele intră în relaţie cu mediul înconjurător prin intermediul celor cinci simţuri cunoscute: mirosul, auzul, văzul, simţul tactil, gustul.

Caracteristicile modului de viaţă ale câinelui, au dus la situaţia în care unele simţuri au căpătat o deosebită sensibilitate, aşa cum sunt mirosul şi auzul.

Pentru a putea să evaluăm corect aptitudinile naturale ale câinelui, este necesar să precizăm unele aspecte privind cele cinci simţuri.
Mirosul

Simţ de excepţie, mirosul câinelui se apreciază a fi prin fineţe şi subtilitate de 100 de milioane de ori mai dezvoltat decât cel al omului.

În acest sens s-a constatat că :

- un câine simte mirosul unor substanţe care pentru om sunt inodore; astfel câinele simte o cantitate infimă de sare dizolvată în 10 litrii de apă;

- un câine simte mirosul unei picături de sânge dizolvată in 5 litri de apă ;

- câinele percepe prin miros, aciditatea mărită a transpiraţiei unui om care se teme de el;

- câinele poate urmări cu precizie urma unui om care a trecut pe o stradă cu 24 de ore înainte;

-suprafaţa “câmpului de miros” al unui câine este de ordinul zecilor, chiar sutelor de centimetrii pătraţi în timp ce la om aceasta abia ajunge la suprafaţa unei monezi de 20 de lei;

Este necesar să luăm în considerare şi unele particularităţi ale mirosului câinelui şi anume că el, chiar fără modificarea condiţiilor atmosferice, nu poate “prelucra” o urmă proaspătă.

Vânătorii au remarcat faptul că un câine nu simte potârnichile care clocesc sau puii mici ai acestora, în schimb depistează imediat puii mai mari sau masculii.

Iată de ce aprecierea asupra capacităţilor a unui câine trebuie făcută cu discernământ, asigurându-ne că acesta a fost pus în condiţii corespunzătoare de lucru pentru verificarea aptitudinilor acestuia.
Auzul

La câine, auzul ocupă locul al doilea în ierarhia acuităţilor senzoriale, în special la rasele cu urechi drepte, care au avantajul faţă de cele cu urechi căzute prin faptul că au posibilitatea de

a-şi orienta scoica urechii în direcţia din care vine zgomotul.

Un câine poate percepe sunete cu pâna la 100.000 vibraţii pe secundă spre deosebire de om, care percepe doar 17-25.000 vibraţii pe secundă, ceea ce înseamnă că un câine distinge semnale sonore în domeniul ultrasunetelor. Acest lucru poate fi folosit prin utilizarea fluierelor cu ultrasunete pe care câinii le aud de la mari distanţe, în timp ce omul nu le sesizează.

Urechea câinelui poate diferenţia sunete ce se deosebesc între ele doar printr-un sfert de ton, el putând localiza astfel sursa emiţătoare.

Raza de percepţie auditivă a câinelui este de 6 ori mai mare decât cea a omului.
Văzul

Prin intermediul văzului care la câine este mult inferior ca acuitate celui al omului, acesta îşi confirmă justeţea percepţiilor olfactive şi auditive, doar în situaţiile în care imaginea vizuală îi este familiară.

Astfel areactivitatea câinelui la unele reprezentări vizuale nu se datorează acuitaţii vizuale reduse, ci incapacităţii lui de a înţelege semnificaţia imaginii respective.

În schimb, simţul văzului la câine are o serie de calităţi deloc neglijabile:

- vede perfect obiectele aflate în mişcare;

- distinge mult mai bine ca omul, obiectele şi mişcările acestora în obscuritate;

- percepe foarte bine forma şi marginile corpurilor fizice;

- datorită particularităţii anatomice în ceea ce priveşte amplasarea ochilor, câinele percepe în câmpul său vizual mai multe obiecte sau personaje decât omul;

Experimental, s-a demonstrat la câine doar posibilitatea percepţiei culorilor, însă doar într-o gamă restrânsă de tonuri şi nuanţe.
Gustul

Datorită particularităţii dentiţiei canine, acesta mestecă foarte puţin, mai mult înghiţind hrana după ce o porţionează în prealabil, fapt pentru care gustul acesteia are mai puţină importanţă pentru câine.
Simţul tactil

Cu toate că perii tactili din jurul botului, sau perniţele plantare sunt extrem de sensibile la atingeri sau presiuni, simţul tactil al pielii câinelui este slab dezvoltat.
Despre instinctele câinelui
Deghizarea

Nu de puţine ori stăpânii câinilor sunt puşi în faţa unei situaţii nu numai inedite ci şi neplăcute: după o căutare insistentă, cu atenţia extrem de concentrată asupra unei urme pe care o găseşte sub forma unui şobolan mort de câteva zile sau a unor fecale de câine pline de muşte verzi, protejatul nostru, cu nedisimulată satisfacţie, se trânteşte peste descoperirea sa frecându-se vârtos pe spate şi pe părţile laterale ale corpului.

Stupoarea stăpânilor este absolut justificată în lipsa unei avizări prealabile sau a explicaţiilor fireşti …

Este vorba de vechiul instinct al lupilor sau al câinilor sălbatici de a se deghiza în scopul pierderii urmei proprii. Mirosul pe care îl capătă animalul prin contactul cu cadavrul sau fecalele altui animal îl ajută să nu fie depistat de vrăjmaşi sau de propria-i pradă. Este un instinct ce datează din vremurile când strămoşii lui vânau pentru a putea supravieţui în mijlocul unei naturi de multe ori ostile.

Este dificil de dezbărat un câine de acest obicei drept pentru care vă recomand să fiţi extrem de atent când vedeţi în cursul plimbării că protejatul dvs. devine brusc interesat de o urmă pe care o “prelucrează” timp îndelungat….. În momentul în care vedeţi că a găsit ceea ce căuta (fiţi sigur că veţi vedea obiectul interesului său cu mult înaintea sa deoarece este atât de “orbit” de miros încât nu poate să-l vadă chiar dacă se află la un metru în faţa lui), îl luaţi de lesă şi îl îndepărtaţi de locul respectiv.
Arrète şi Apport

Sunt două obiceiuri ale câinelui ce provin tot din vremuri străvechi. Arrète este acel obicei pe care îl au mai ales câinii de vânătoare de a arăta locul sau direcţia în care se găseşte vânatul înţepenind cu o labă ridicată şi coada dreaptă, cu botul orientat spre ţintă. În vremuri străvechi era un obicei extrem de util haitelor pentru a face vânătoarea mai simplă şi mai eficientă atrăgându-le celorlalţi atenţia asupra urmei….

Normal, omul a profitat din plin de acest instinct selectându-l cu grijă la rasele de vânătoare: Braque german, Pointer, Porcelaine, etc.

Apport este alt obicei util pe care îl au câinii şi anume acela de a aduce stăpânului în gură, în joacă sau la comandă, diverse obiecte. În vremurile de demult sau la câinii sălbatici sau fără stăpân obiceiul este utilizat pentru a duce sau a aduce mâncare la cuib.
Marcarea terenului

Este tot un instinct al câinelui ce permite acestuia să comunice celorlalţi indivizi ai speciei date şi mesaje despre sine.

Un câine care miroase atent la baza unui copac unde a “marcat” un altul cu câteva ore, zile sau chiar săptămâni, poate afla o mulţime de lucruri care mai de care mai interesante despre celălalt: sexul, vârsta, starea de sănătate, dacă lua medicamente, dacă era vesel trist sau speriat, dacă era furios că i s-a încalcat teritoriul….

Toate aceste “mesaje” le poate afla prin intermediul mirosului său extrem de dezvoltat după cum am arătat la organele de simţ.

Sexul îl află depistând feromonii de sex, vârsta după conţinutul în uraţi din urină precum şi după cantitatea diminuată de feromoni masculini, medicamentele după mirosul specific al acestora, iar stările sufleteşti după cantitatea de adrenalină eliminată prin transpiraţia de la nivelul tegumentului interdigital….. Un adevărat Sherlock HOLMES nu-i aşa ?
Săpatul gropilor

Este un instinct derivând din necesitatea prădătorilor ancestrali de a-şi proteja hrana rămasă. Astfel resturile erau îngropate cât mai adânc pentru a nu fi găsite de alte animale. Obiceiul a intrat adânc în obişnuinţa câinilor s-a păstrat până în zilele noastre fiind greu să convingi un câine să nu-şi îngroape osul în grădină (eventual în mijlocul stratului de flori). Soluţia este să – l păcăliţi şi să-i îngropaţi un os într-un loc mai ferit unde nu vă deranjează dacă sapă, ba chiar să-l încurajaţi să sape acolo pentru a găsi ceea ce îl interesează.
Instinctul matern

Este cunoscută grija deaosebită a căţelei pentru puii săi …

Imediat după fătare unele căţele nu-şi părăsesc puii nici o clipă. Nu vor să iasă din cuib nici chiar pentru nevoile fiziologice, iar dacă stăpânii încearcă să umble în cuib sunt extrem de neliniştite, uneori chiar agresive… Această agresivitate trebuie temperată cu blândeţe (în nici un caz nu trebuie să pedepsiţi căţeaua pentru gestul ei de a-şi apăra puii), în scurt timp ea înţelegând că nimeni nu vrea răul puilor. Pe măsură ce puii cresc căţeaua îi va educa în spirit “canin” orice “muştruluială” a ei fiind binevenită pentru viitoarea integrare a acestora în societatea canină ….
Câteva lucruri despre dresaj

În lumina celor arătate mai sus, putem trage concluzia că în scopul obţinerii unei cât mai complete imagini a mediului exterior, câinele se foloseşte cu precădere de simţul mirosului, auzului şi văzului.

Nu trebuie ignorată însă capacitatea de orientare în spaţiu a câinelui, precum şi situaţiile care pun în lumină inteligenţa sa.

Această “inteligenţă” trebuie corelată cu acuitatea unora din simţurile sale şi puterea de memorare a informaţiilor primite prin intermediul acestora şi nu prin puterea de abstractizare, care nu o depaşeşte în nici un caz pe cea a unui copil de maximum 2 ani.

Astfel, trebuie înţeles faptul că un câine în faza de “învăţăcel” nu raspunde la comenzi dacă nu este interesat direct de răsplata ce urmeaza executării. Singurul mijloc de a-l face pe câine să înţeleagă ceea ce dorim, este să “legăm” cuvintele (din care el înţelege doar sunetele şi tonalitatea lor), cu o acţiune precum şi cu mângâieri, hrană, îngrijire (răsplată). Acestea deci trebuie să fie stimulentele pentru formarea deprinderilor pe care dorim să le inoculăm câinelui.

Manifestările afective ale câinelui, nu trebuiesc înţelese ca rezultat al unei acţiuni inteligente sau a unor sentimente “umane”, ci ca pe nişte reacţii instinctive sau reflexe condiţionate, formate pe fondul unor reflexe necondiţionate.

În marea majoritate a cazurilor, un câine nu execută o comandă, decât atunci când nu o înţelege şi nu pentru că nu a vrut să o execute.

El are nevoie de timp pentru a înţelege comanda şi a face legătura între sunetul cuvântului ce defineşte ordinul şi acţiunea propriu-zisă.

Un câine răspunde mai bine la comenzile stăpânului atunci când trăieşte lângă acesta, cunoscându-i inflexiunile vocii. Ţinut izolat devine sălbatic, căpătând o serie de deprinderi rele: reacţii de agresivitate nejustificate de vreun pericol real, devine murdar, uită ceea ce a învăţat, pe scurt “se îndobitoceşte”.

Câinele trebuie iubit, dar nu alintat şi râzgâiat, deoarece astfel devine capricios şi încearcă să-şi impună el voinţa, ca şi cum ar fi “şef de haită “, conform instinctelor sale ancestrale.

Cuplul om-câine, pentru acesta din urma este similar cu o “haită”, în care omul este şef iar câinele este un simplu membru al acesteia. Orice lipsă de fermitate a “şefului” atrage după sine tendinţa câinelui de a deveni şef de haită.

Experienţa căpătată de cei care se ocupă de educaţia şi dresajul câinilor arată că un câine învaţă mai repede şi mai bine dacă este recompensat decât dacă este constrâns.

Cu toate acestea, sunt cazuri când trebuiesc aplicate diverse metode de constrângere dintre care cele mai eficiente sunt urmatoarele:

- comanda se rosteşte pe un ton ferm, cu o tonalitate ridicată şi în ultimă instanţă pe un ton ameninţător;

- neacordarea recompensei (“BRAVO!”, mângâieri, hrană) ;

- interdicţia unei acţiuni nepermise prin comanda

“NU !” (cu glas foarte ferm);

- smucirea lesei cu scopul de a-l face să fie atent;

- în ultimă instanţă, o eventuală corecţie corporală se va face cu ajutorul unui obiect care să nu provoace contuzii ci doar zgomot şi usturime;

Rezultate bune în dresaj se obţin prin capacitatea dresorului de a ţine permanent trează atenţia câinelui, fără a-l obosi sau plictisi.

Câinele poate fi uşor atras de stimuli din mediul exterior, de aceea este absolut necesar ca crescătorul sau dresorul să-i capteze interesul, atenţia şi puterea de concentrare.

Astfel, plecând de la un simplu joc trebuie să se ajungă la însuşirea unei deprinderi, evitând monotonia, plictiseala sau oboseala câinelui.

În procesul dresajului canin trebuiesc folosite procedeele de educare pe care le folosim la copii, fiind necesară stabilirea unor etape, funcţie de anumite progrese înregistrate de câine.

Până la 5-6 luni se inoculează progresiv deprinderea noţiunilor de recompensă şi pedeapsă precum şi cunoaşterea treptată a mediului înconjurător.

După vârsta de 6 luni începe iniţierea în unele deprinderi necesare în serviciu: supunerea la comandă, răbdarea, o agresivitate bine temperată (după 10 luni ).

La împlinirea vârstei de un an putem acţiona deja cu fermitate pentru însuşirea corectă şi susţinută a tuturor deprinderilor.
Despre educarea câinilor

Comunicarea cu un câine

Indiferent de temperamentul câinelui în comunicarea cu acesta stăpânul trebuie să ţină minte un aspect important: câinele nu reacţionează la o comandă pentru că nu o înţelege şi nu pentru că nu vrea să o îndeplinească.

Comunicarea cu un câine trebuie să se bazeze pe două componente esenţiale: BINE şi RĂU. Ca atare vocea stăpânului trebuie să se racordeze la aceste două aspecte. Unui câine îi place foarte mult să fie lăudat iar acest lucru trebuie făcut cu o voce care să aibă un ton potrivit. Dacă acest lucru este însoţit şi de o recompensă câinele va face imediat legătura între acţiunea sa reuşită şi tonul vocii + recompensa.

Când câinele face ceva rău, tonul vocii care îl mustră trebuie să fie aspru, dur; în nici un caz câinele nu trebuie “dojenit cu blândeţe” pentru prostiile pe care le-a făcut. Pentru el o dojană blândă este aidoma unei laude, în mintea lui (cu nimic mai evoluată cecât aceea a unui copli de 1-2 ani) apărând astfel grave confuzii.

Un câine care nu-şi ascultă stăpânul poate să creeze probleme mari: să fie accidentat, să devină agresiv cu alte persoane, etc.

O primă comandă extrem de importantă pentru viitoarea educaţie a câinelui este comanda “ŞEZI”.

“ŞEZI” este comanda care vă va scoate dintr-o grămadă de încurcături în viitor… Se va folosi atunci când câinele nu merge corect în lesă, când trebuie să îl facem atent, când nu vrem să mai sară pe noi când venim acasă, etc.

Procedeul prin care îl învăţăm această comandă este extrem de simplu:

În momentul în care rostim comanda “ŞEZI” iar câinele se află în lesă lângă noi tragem de lesă în sus şi îl apăsăm pe posterior. Dacă animalul se află în faţa noastră îi ridicăm cu podul palmei capul.. Un reflex necondiţionat îl va determina să lase posteriorul jos. În ambele variante în clipa în care execută comanda va fi lăudat şi recompensat cu mâncare.

O a doua comandă extrem de importantă pe care trebuie să şi-o însuşească este aceea de a veni imediat la stăpân la comanda “VIN-O AICI !”.

De obicei un câine tânăr care este scos afară la plimbare şi joacă nu are nici un motiv să vină la stăpânul său când este chemat din mijlocul unei zbenguieli cu alţi câini. Dacă în plus, motivul chemării este acela de a pleca acasă fiţi sigur că data viitoare nu va asculta chemarea …

De aceea este necesar să obişnuiţi treptat câinele cu mici întreruperi ale jocului, chemându-l la Dvs.cu comanda “ VIN-O AICI” rostită pe un ton hotărât şi răsplătindu-l pentru îndeplinirea acesteia cu hrană. La venire îl prindeţi de zgardă, îl mângâiaţi, rostiţi “ŞEZI” iar apoi “BRAVO” şi îl recompensaţi.

Însuşirea executării corecte a comenzilor necesită multă răbdare şi fermitate din partea stăpânului care nu trebuie niciodată să uite că:

cel mai inteligent câine nu depăşeşte inteligenţa unui copil de 2 ani;

o comandă neexersată mult timp este uitată.
Despre supravegherea starii de sanatate a câinelui

De starea de sãnãtate a câinelui rãspunde cel care este în cel mai înalt grad interesat în aceastã problemã: PROPRIETARUL.

Acesta trebuie sã-l ajute pe medicul veterinar astfel:

* Urmãrind dacã animalul a consumat raţia de hranã;
* Observând starea generalã a acestuia;
* Având grijã ca toate acţiunile de profilaxie sanitarã veterinarã stabilite de medicul veterinar (vaccinãri, deparazitãri, vitaminizãri) sã fie executate la data recomandatã;
* Acordând la nevoie primul ajutor animalului în caz de accidente, concomitent cu anunţarea medicului veterinar.

Pentru a îndeplini cu succes toate cele prezentate mai sus este absolut necesarã cunoaşterea de cãtre proprietarul câinelui a unor simptome clinice caracteristice unui animal bolnav, o serie de noţiuni de prim ajutor ce se poate acorda animalelor bolnave, accidentate, etc, precum şi simptomele clinice ale principalelor boli ale câinilor.
Simptomele clinice caracteristice câinilor bolnavi

Schimbarea comportamentului

Câinele devine abãtut, trist, indiferent la ceea ce se petrece în jurul sãu, rãspunzând greu la chemarea stãpânului.

În anumite boli cu localizare în sistemul nervos central (Ex: Turbare), dimpotrivă, animalul este excesiv de agresiv cu toatã lumea, inclusiv cu propriul stãpân.

Modificarea poftei de mâncare

Câinii bolnavi nu au poftã de mâncare refuzând chiar şi mâncarea preferatã.

Modificarea temperaturii corporale

Temperatura corporalã creşte în special în bolile infecţioase lucru ce se poate observa prin palparea vãrfului nasului (trufa), care este uscat şi cald (la majoritatea câinilor trufa este umedã şi rece).

În unele boli (în care au loc pierderi de sânge) temperatura corpului scade (cu precãdere la extremitãţi – bot, urechi, coadã, picioare, etc.).

Modificarea respiraţiei

În afecţiunile respiratorii sau în stãrile febrile, câinii au respiraţia acceleratã.

În stãrile grave (comã, pierderi masive de sânge, diverse şocuri traumatice) frecvenţa mişcãrilor reşspiratorii este micã, respiraţia fiind sacadată şi superficialã.

Modificarea culorii mucoaselor aparente

Este bine de ştiut faptul cã mucoasa ocularã este roz pal, uneori slab brãzdatã de vase capilare. Orice modificare a culorii acestei mucoase reprezintã un important semn clinic ce permite diagnosticul unor afecţiuni patologice: culoarea gãlbuie – afecţiuni hepatice, paliditate -hemoragii interne, culoare roşu-vineţie – intoxicaţii cu derivaţi cumarinici, etc.

Modificarea elasticitãţii pielii şi a aspectului pãrului

Câinii deshidrataţi au pielea lipsitã de elasticitate, cu pãrul zbârlit şi lipsit de luciu. Dacã pielea este pliatã se observã slaba tendinţã de revenire a pliului la normal.
Semnele locale de boală

Acestea sunt uşor sesizabile mai ales la traumatisme:

* Deformarea regiunii respective;
* Prezenţa durerii la atingere. În anumite cazuri se remarcã tocmai lipsa sensibilitãţii la palpare;
* Prezenţa sângelui sau a petelor vineţii pe piele, etc.

Notiuni generale de acordare a primului ajutor

Adeseori viaţa câinilor accidentaţi poate depinde de rapiditatea şi calitatea primului ajutor care li se acordã de cãtre proprietar.

Oprirea eventualelor hemoragii

Aceastã se poate realiza prin aplicarea unui pansament strâns pe plaga unde se observã cã ţâşneşte sângele. În cazul în care hemoragia nu se opreşte se poate proceda la aplicarea a douã legãturi cu faşã deasupra şi dedesuptul plãgii. Atenţie !! aceste legãturi nu se vor ţine mai mult de douã ore pentru a nu apare complicaţii la ţesuturile comprimate de feşe (necroze prin hipoxie).

Respiraţia artificialã

În cazuri de înec, asfixie, insolaţie, este necesar sã se scoatã câinele din mediul respectiv şi a se i se face respiraţie artificialã.

Animalul este aşezat pe spate, i se scoate limba din gurã, curãţându-i-se cavitatea bucalã de spumozitãţi cu ajutorul unei cârpe.

Se trag labele anterioare pe lângã cap rãmânând în aceastã poziţie 1-2 sec. dupã care se aduc de-alungul corpului spre abdomen presând din lateral cavitatea toracicã astfel încât aerul din plãmâni sã iasã pe gurã şi pe nas. Un ajutor va trage de limbã când picioarele sunt lângã cap eliberând-o când picioarele preseazã cutia toracicã. Aceste mişcãri se vor face într-un ritm de 15-20 pe minut timp de 10-20 minute.
Prevenirea îmbolnăvirii oamenilor cu diverse boli transmisibile de la câine

La ora actualã se cunosc pe glob circa 150 de boli transmisibile de la câine la om. Existã şi situaţii în care câinele (fãrã a fi bolnav) este purtãtor de agenţi patogeni preluaţi de la un om bolnav, agenţi pe care îi transmite la alt om îmbolnãvindu-l. În aceastã situaţie se considerã cã animalul este “vector” de transmitere a bolii.

Omul, la rândul lui poate fi şi el vector de transmitere a diverselor boli specific canine.

Contactul strâns dintre stãpân şi câine ridicã serioase probleme de naturã epidemiologicã şi epizootologicã având în vedere faptul cã atât omul cât şi câinele trãiesc în colectivitãţi în care pot rãspândi boli şi pot reprezenta astfel un adevãrat pericol pentru acestea.

Pentru cei ce vin în contact în mod curent cu câinii (crescãtori, instructori, medici veterinari, etc.), problema protejãrii sãnãtãţii personale şi a celorlalţi, are o importanţã deosebitã, fapt ce duce la necesitatea respectãrii cu stricteţe a regulilor de igienã personalã (preventivã) dupã contactul cu câinii.
Despre bolile câinelui

Acest capitol, chiar dacă pare arid şi este plin de informaţii de specialitate, are ca scop precizarea unor aspecte de fineţe ale unor afecţiuni extrem de grave cu care se confruntă specia canină.

Scopul declarat pentru care matreialul ce urmează apare în această lucrare este acela de a vă pregăti în vederea înţelegerii fenomenelor complexe ce au loc în organismul protejaţilor dumneavoastră.

Pentru a avea rezultatele bune pe care le doriţi în creşterea câinelui dvs. doar înţelegând ce se petrece acolo în organismul său, veţi putea să vă daţi seama de cât de important este să faceţi efortul de a prezenta animalul bolnav l medicului veterinar în vederea efectuării unui tratament complet, chiar dacă acesta durează uneori destul de mult.
Despre microorganisme

Există câteva aspecte privind morfologia, biologia şi modul de acţiune al bacteriilor care odată cunoscute şi înţelese vă ajută în alegerea conduitei corecte faţă de câinele dvs. în situaţiile cele mai dificile …

Trebuie ştiut faptul că microorganismele sunt de mai multe tipuri, respectiv virusuri, ricketsii, bacterii, ciuperci, paraziţi unicelulari.

Virusurile sunt microorganisme compuse dintr-un înveliş propriu ce protejează un lanţ de acizi nucleici (proteine specifice nucleului tuturor celulelor materiei vii, cu rol esenţial în transmiterea informaţiei genetice) . Practic, un virus aflat în mediul exerior nu poate rezista foarte mult în condiţiile în care se face igienizare, rezistenţa sa fiind dată de structura membranei ce-l protejează.Virusurile nu au metabolism propriu, deci nu se pot hrăni cu substanţe nutritive din mediul înconjurător, chiar dacă acesta posedă aşa ceva. Pentru a se multiplica virusurile trebuie să pătrundă în celulele organismului, pe care la vor “parazita” pur şi simplu, “păcălindu-le” cu acizii nucleici virali care înlocuiesc aciziii nucleici proprii celulei infestate, acţiune ce va determina celula să fabrice după modelul informaţiei genetice conţinută de acizii nucleici virali noi şi noi viruşi până când va “exploda” pur şi simplu din cauza încărcăturii de viruşi. Aceştia vor pătrunde imediat în celulele învecinate unde procesul de reproducere se va relua. “Exploziile” celulelor infestate se traduc morfologic prin leziuni ale ţesuturilor, prin sute şi mii de hemoragii microscopice, adevărate răni de care vor “profita” din plin alte microorganisme, … Toate aceste leziuni se pot observa clinic în diverse boli infecţioase virale (parvoviroza, jigodia) când animalele au febră, vomă, hemoragii digestive, etc. ca urmare a distrugerilor provocate de virusuri mucoasei tubului digestiv.

Bacteriile sunt mai evoluate decât virusurile deoarece pe lângă înveliş şi acizi nucleici posedă şi organite celulare asemănătoare tuturor celulelor vii ce le permit să aibă un metabolism propriu şi deci să “profite” de toate substanţele hrănitoare din mediu. Existenţa unor bacterii în tubul digestiv este perfect normală existând o adevărată cooperare între aceste şi organismul câinelui. Aceste bacterii sunt denumite bacterii saprofite. Alte bacterii ajung accidental în organismul câinelui şi preferă de regulă o înmulţire rapidă în tubul digestiv sau pe tractusul aerofor după care trec în sânge şi se răspândesc în întreg organismul. Aceste bacterii sunt aşa numitele bacterii patogene, fiind extrem de periculoase pentru sănătatea animalului.

Pe lângă distrugerile tisulare cauzate de multiplicarea rapidă (acţionând precum rădăcinile unui copac care întâi deformează şi apoi străpunge asfaltul), bacteriile secretă diverse toxine care determină moarte celulelor din jur aspect ce determină mari distrugeri de ţesuturi.

Ciupercile unicelulare sunt mai rar întâlnite la specia canină dar şi acestea au o patogenitate foarte mare, acţionând ca şi bacteriile asupra celulelor pe care le parazitează.

Bolile întâlnite la câine nu sunt însă produse doar de factori infecţioşi ci şi de factori fizico – chimici(temperatură crescută / scăzută, acizi, baze, diverse substanţe chimice) de diverse dereglări metabolice, stress, traumatisme, etc.

Pentru a uşura căutarea aspectelor care vă interesează am împărţit bolile în afecţiuni ce necesită prezentarea imediată a animalului la medicul veterinar şi boli care chiar dacă este bine să fie diagnosticate de către specialişti pot fi combătute chiar de către proprietarii ce au o oarecare experienţă.
BOLILE DIGESTIVE
Enterita

Este o inflamaţie a mucoasei intestinale, cauzată de factori fizico-chimici, biologici, alimentari sau toxici şi se manifestă clinic prin stare genera­lă proastă, inapetenţă, descărcări diareice, slăbire.

Această afecţiune este de regulă provocată de cauze infecţioase (boala lui Carre, parvoviroza), sau cauze alimentare cum ar fi schimbarea bruscă a compoziţiei raţiei, alimente cu un conţinut crescut în lipide, eventual hrană alterată.

Primele simptome sunt inapetenţa, animalul având o atitu­dine cifozată, ţinând coada între picioare sau stând încovrigat cu ab­domenul lipit de ciment.

La palpare, prezintă reacţia de apărare abdominală, putându–se auzi cu uşurinţă zgomotul produs de tranzitul intestinal accelerat.

Prezenţa descărcărilor diareice, este semnul caracteristic al enteritei.

Fecalele sunt apoase, de culoare galbenă sau galben verzuie, uneori hemoragice, cu un miros extrem de neplăcut.

Din cauza pierderilor de lichide prin descărcările diareice, animalul se deshidratează rapid, evidenţiindu-se rebordul costal, ochii se afundă în orbite, pielea devine flască, obsrvându-se matitatea părului.

De obicei febra este prezentă doar în primele faze ale enteritelor de natura infecţioasă după care, datorită deshidratării sau a pierderilor de sânge (în enteritele hemoragice), temperatura prezinta tendinţa de scădere.

Tratamentul vizează urmatoarele aspecte:

* oprirea tranzitului intestinal;
* rehidratarea şi prevenirea sau îndepărtarea urmărilor acidozei;
* antibioterapia;

Deoarece tratamentul este extrem de complicat pentru un nespecialist recomandăm ca proprietarul să intervine doar cu o serie de produse de genul Saprosan-ului sau alte antidiareice din grupa chimioterapicelor (nu antibiotice) precum şi cu ceaiuri, urmând a prezenta de urgenţă animalul la medicul veterinar.
Inflamaţia glandelor perianale

Este una dintre cele mai frecvente afecţiuni patologice ale câinelui, în special a celui crescut în apartamente.

Glandele perianale, după cum le arată şi numele se află amplasate în ime­diata vecinătate a anusului şi au rolul de a secreta un lichid cu rol lubri­fiant în actul defecării, precum şi cel de a secreta o serie de substanţe cunoscute sub denumirea generică de feromoni, puternic mirositoare şi care sunt simţite de câini de la mare distanţă, având totodată o mare remanenţă când sunt împraştiate în exterior.

Lichidul secretat, este expulzat din glande direct în rect prin contracţia pereţi­lor acestora.

Datorita lipsei de mişcare (mai ales în cazul câinilor sedentari), este diminuat influxul nervos vegetativ ce determină contracţia şi deci evacuarea glandelor peria­nale ca atare secreţia nu este expulzată, destinzând astfel pereţii, afec­tând circulaţia sanguină a mucoasei glandulare, totul conducând la inflamarea peretelui glandei şi a conducturilor de evacuare.

Conţinutul glandular se infectează, conducturile de evacuare se obstruează cu dopuri fibrinoase conse­cutiv secreţiilor inflamatorii, în scurt timp glandele inflamate transformându–se într–un adevărat abces perianal.

Uneori (în cazurile grave) acestea fistulizează, de regulă în exterior, apărând fistulele perianale.

Afecţiunea debutează cu inapetenţă, facies tific, vomă, rareo­ri febră sau diaree.

Temperatura locală fiind crescută, se poate ca la termometrie să pară că animalul are febră, termometrul arătând de fapt temperatura locală mărită.

Tratamentul în funcţie de gravitatea afecţiunii este de natură chirur­gicală, fiind necesară vidarea glandelor prin presarea acestora, şi introducer­ea de supozitoare cu Hemorzon intra–rectal. Datorită poziţionării diferite de la un animal la altul a acestor glande nu recomandăm proprietarilor să procedeze la vidarea glandelor perianale fiind dese cazurile de vidare parţială a acestora, vidare doar a unei singure glande sau lezarea acestora în urma unei manopere brutale.
Faringita

Este o inflamaţie a mucoasei faringelui, cauzată de factori fizico-chimici, biologici şi traumatologici, ce se manifestă prin jenă în deglutiţie, inapetenţă, senzaţie de vomă, eventual febră.

Boala este provocată în general de consumul apei şi a alimentelor reci (de la frigider sau la tempera­tura mediului în sezonul friguros), diverse viroze sau bacterioze, deglutiţia unor oase voluminoase, toate cele enumerate putând provoca iritaţii şi traume ale mucoasei farigiene cu inflamarea acesteia.

Debutul faringitei se manifestă prin inapetenţă, vomă ce apare consecutiv deglu­tirii, înghiţiri repetate în sec, salivaţie, etc.

În continuare, animalul refuză hrana, apoi apa, având o figură suferindă (facies tific).

La palparea zonei faringiene, animalul înghite în sec, are senzaţia de vomă sau chiar vomită, poate tuşi, ceea ce ne ajută să suspicionăm faringita. ATENŢIE !! Animalul arareori prezintă febră, în general acest simptom fiind absent.

La examenul cavităţii faringiene, putem observa mucoasa inflamată, de culoare roşie, eventuale leziuni traumatice, aspecte ce confirmă diagnosticul.

În general, de cele mai multe ori faringita coexistă cu laringita, având deci de a face cu o laringo-faringită.

Tratamentul faringitei este foarte simplu dacă boala se depistează încă din debutul ei. Extrem de important este faptul că de cele mai multe ori animalul nu prezintă febră, lucru ce face inutilă folosirea vreunui antibiotic în cursul tratamentului.

Se foloseşte albastru de metilen, 4-5 picături într-o linguriţă cu miere uşor fluidizată cu apă, administrat oral, de două ori pe zi, 3-4 zile la rând, precum şi fricţionări sub mandibula câinelui în zona corespunzatoare faringelui cu un tampon de vată cu tinctură de iod, timp de 3-4 zile consecutiv.

La nevoie, se va tunde blana în această zonă pentru ca medicamentul să intre în contact cu pielea.

În cazul în care faringita se complică cu forme pulmonare şi animalul prezintă febră, tratamentul se va completa cu antibiotice şi vitamine, timp de 4-5 zile.
Constipaţia

Este o afecţiune patologică ce se poate întâlni la toate vârstele, având cauzalităţi diverse, mai frecvent însă din cauza proverbialei lăcomii a câinelui.

O alta cauză poate fi parazitarea intensă a tubului digestiv cu ascarizi (în special la tineret), fiind frecvente cazurile în care tractusul intestinal se poate “bloca” cu adevărate “ghemuri ” de ascarizi, astfel tranzitul intestinal fiind serios perturbat.

În “amonte” de locul blocării tranzitului intestinal, se acumulează cantităţi mari de conţinut intestinal, ceea ce determină distensia intestinului, însoţită de compresii asupra organe­lor din jur. Apare întărirea şi fermentarea masei alimentare staţionare, cu repercusiuni grave asupra circulaţiei sanguine locale şi eventual, cu începerea fenomenului de acidoză metabolică.

Toate acestea se manifestă clinic prin inapetenţă, facies tific, animalul se aşează cu precauţie, observându–se deformarea abdomenului (aşa numita “burtă de batracian”).

La palpare se remarcă abdomenul dur, animalul prezentând reacţie de apărare abdominală.

Tratamentul, funcţie de gravitatea constipaţiei, vizează două obiective:

1. Golirea intestinului şi reluarea tranzitului intestinal;

2. Refacerea echilibrului hidric şi acidobazic, ce a fost perturbat în urma blocării tranzitului intestinal.

Tratamentul pe care îl poate aplica proprietarul este doar preventiv.
BOLILE RESPIRATORII
Bronhopneumonia

Este o inflamaţie a bronhiilor şi a ţesutului pulmonar, provocată de factori fizico-chimici, bacteriologici, iritativi, fungi diverşi, etc.

În general afecţiunea este provocată fie de factori fizici (în afecţiunile afrigore), în care factorii determinanţi sunt ploaia,vântul, frigul, pe fondul cărora se grefeaza diverse infecţii bacteriene sau virotice, fie chiar factori infecţioşi de tip bacterian, virali sau fungici (streptococia, boala lui Carre, aspergiloza).

Afecţiunea se manifestă prin alterarea progresivă a stării generale, abatere, inapetenţă, respiraţie dispneică, sindrom febril, tuse, jetaj.

Tratamentul vizează următoarele obiective:

* Scăderea temperaturii, folosind produse antipiretice,
* Distrugerea florei microbiene ce determina procesele infecţioase, prin antibioterapie (5-6 zile), folosind antibiotice cu spectru larg de acţiune,
* Refacerea echilibrului fiziologic prin administrarea de corticoste­roizi, glucide, săruri minerale, ceaiuri.
* Favorizarea şi uşurarea actului respirator prin administrarea de emoliente, fluidizante, expectorante.

BOLILE SISTEMULUI NEURO VEGETATIV
Gestaţia nervoasă / Lactaţia nervoasă

Sunt afecţiuni neuro-endocrine des întâlnite la căţele, cauzate de persistenţa corpului galben după ovulaţie şi de apariţia ulterioară a secreţiei de prolactină.

Către sfârşitul perioadei de “gestaţie falsă”, sau “nervoasă”, organismul se pregă­teşte pentru actul” fătării”, dezvoltându-se astfel lanţul mamelonar, cu apariţia se­creţiei colostrale şi a celei lactate.

Crescătorii observă lipsa poftei de mâncare, neliniştea animalului, căţeaua scheau­nă (aceste semne corespunzând iminenţei “fătării nervoase”), iar la verificarea lanţului mamelonar se observă turgescenţa glandelor mamare, secreţia colostrală, iar ulterior secreţia de lapte.

În această perioadă, căţeaua ar putea deveni doică pentru căţeii orfani sau cei supranumerari ai altor căţele.

În lipsa acestora, căţeaua poate fi observată, “adoptând” papuci, păpuşi, cârpe, de care are o grijă deosebită ajungând uneori până la agresivitate în cazul în care încercăm îndepărtarea acestora.

Tratamentul este absolut necesar având în vedere faptul că laptele aflat în canalele galactofore ale glandei mamare se poate infecta conducând la apariţia mamitei, glanda mamară devenind dură şi dureroasă iar căţeaua prezen­tând febră.

Actul medical urmăreşte întreruperea lactaţiei şi prevenirea sau combat­erea infecţiei glandei mamare.

În acest sens se pot administra o serie de produse medicamentoase ce inhibă secreţia de prolactină.

Ambele produse pot produce senzaţia de vomă, administrarea lor necesitând asocierea cu antiemetice.

În lipsa celor de mai sus, se poate interveni cu alcool mentolat sau alcool camforat aplicat pe lanţul mamelonar, asociat cu o dietă severă în ceea ce priveşte proteinele şi glucidele, în scopul forţării înţărcării.

Problema principală o reprezintă însă faptul că lactaţia nervoasă se repetă la fiecare ciclu de călduri, recomandându-se astfel monta în scopul prevenirii apariţiei tumorilor mamare.

Epilepsia

Este o afecţiune neurologică exprimată clinic prin accese nervoase, soldate cu pierderea cunoştinţei, tetanie musculară şi contracturi spasmodice ale muşchilor scheletici (uneori şi a celor netezi), cu evoluţie îndelungată şi care prin îndesirea acceselor poate duce la exitus.

Se remarcă faptul că boala afectează mai frecvent anumite rase (Caniche, Tekel), iar în cazul aceleiaşi rase, o frecvenţă mai mare o au îmbolnăvirile la femele.

Boala poate să fie congenitală sau dobîndită în urma unor traumatisme, şocuri ner­voase, intoxicaţii, afectând animalele de toate vârstele, începind cu căţeii de 4-5 luni.

Clinic boala se exprimă în doua faze:

* Faza premergătoare, cu manifestari discrete, ce pot scăpa observaţiei crescătorului, respectiv o anumită nelinişte, afectivitate crescută sau dimpo­trivă, somnolenţă, animalul se ascunde, etc.
* Faza de stare sau de criză (epileptică), care debutează brusc, cu tremurături, atitudine de mers pe picioroange, căderea animalului.

Animalul stă cu gura cascată, cu spume la gură, se loveşte cu capul de obiectele din jur.

Criza durează în mod obişnuit de la 2 la 30 de minute, uneori chiar 1-2 ore, după care trece de la sine, lăsând animalul epuizat fizic.

Deseori la sfârşitul crizei, apar descărcări de urină sau fecale.

Crizele se pot repeta la câteva ore, zile sau chiar luni, uneori existând chiar o anumită ciclicitate în apariţia acestora.

Evoluţia poate fi trenantă, pe parcursul unor ani de zile, sau poate fi din ce în ce mai gravă, ajungându-se la situaţia când anima­lul se află în crize epileptice ore la rând, iar dacă rezistă, chiar zile întregi.

Tratamentul nu dă rezultate spectaculoase, ci doar atenuează crizele, eventual prevenindu-le, în cazul în care există o oarecare ciclicitate.

Reco­mandăm Fenobarbital oral ca măsură de preve­nire în cazul ciclicităţii crizelor eventual administrat injectabil în timpul crizei.

BOLI DE NUTRIŢIE
Exema

Exema este un sindrom eruptiv de origine alergică. Se remarcă frecvenţa crescută a acestei afecţiuni la câinii de apartament precum şi la animalele în vârstă .

Cauzele ce provoacă această afecţiune ţin de factori exteriori organismului, cum ar fi: alimentaţia hiperproteică, infestaţiile parazitare, diverse infecţii ce afectează funcţia hepatică, etc.

Exema acută se observă destul de greu la câinii cu pielea pigmentată, la cei cu piele albă fiind vizibilă o roşeaţă (eritem), ce dispare la presarea cu degetul.

În unele cazuri se mai observă tumefacţii în zonele înroşite ale pielii, însoţită de o senzaţie de prurit intens fapt ce determină animalul să se scarpine intens, provocându-şi astfel leziuni de grataj ce se pot infecta

Deseori se semnalează o formă de exemă umedă la care consecutiv tumefacţiei apare şi o transsudaţie seroasă ce aglutinează perii care prin uscare formează cruste.

Datorită pruritului intens, suprafaţa afectată se depilează, ulterior infectându-se cu diverşi germeni, procesul infecţios evoluând spre o dermatită alergică infectată.

Leziunile cele mai frecvente se întâlnesc pe crupă, spate, zona inghinală, baza cozii, scrot, mai rar pe gât, capul pieptului, obraji.

Evoluţia bolii este de 1-3 săptămâni, în multe cazuri cronicizându-se în lipsa aplicării unui tratament adecvat.

Un caz particular al exemei alergice este otita alergică, o dermatită a urechii ca exprimare a dermatitei alergice consecinţă a unei alimentaţii hiperproteice, evoluând în conductul auditiv extern şi pe mucoasa auriculară sub formă eritematoasă, purulentă sau crustoasă, caz în care animalul scutură des din cap, se scarpină intens la baza urechii (provocându-şi astfel leziuni de grataj), iar în cazurile mai grave fiind prezent torticolisul.

Tratamentul vizează jugularea leziunilor locale precum şi a cauzelor ce produc exemele.

Tratamentul cauzelor ce provoacă exemele, se realizează prin dieta alimentară (dietă hipoproteică- eliminându-se din hrana câinelui carnea sub orice formă, oasele, supele de oase, ouăle, folosindu-se exclusiv produse lactate şi vegetale), procedându–se la deparazitări şi la tratamentul eventualelor entităţi infecţioase ce afectează ţesutul hepatic.

Se mai recomandă desensibilizarea animalului prin administrarea de antihistaminice), protectoare hepatice).

Local, se va interveni cu spray-uri sau unguente ce conţin substanţe calmante, antipruriginoase, cortizonice, antibiotice, plastice şi trofice ale epidermei (
Rahitismul

Este o boală carenţială frecvent întâlnită la tineretul canin, cu o frecvenţă sporită la căţeii din rasele de talie mare: Dog ger­man, Saint Bernard, Dobermann, etc.

Apariţia acestei boli este strâns legată şi de carenţe alimentare în vitamina D sau a precursorilor acesteia.

Clinic boala debutează prin apariţia unor dureri articulare ce determi­nă dificultăţi în deplasare, urmate de întârzieri în creştere, deformarea (prin curbare), a razelor osoase şi îngroşarea capetelor articulare prin depuneri defectuoase de săruri de calciu.

Aceste depuneri au loc şi la nivelul articulatiilor condro-costale, apărând aşa numitele ” mătănii costale”.

Din cauza deformării razelor osoase, apar defecte de aplomb: membrele anterioare formează litera O, cele posterioare au forma literei X (“coate de vacă”), iar călcătura este “de urs”, în sensul că anima­lul calcă direct pe jarete, având articulaţiile tarso-metatarsiene extrem de slabe.

Se mai remarcă deformări ale coloanei vertebrale (lordoză), deformări ale sternului precum şi tulburări de formare a dinţilor.

Radiografiile relevă lărgirea metafizelor, reducerea opacităţii oaselor lungi, o corticală extrem de subţire, depuneri anormale de săruri de calciu.

Tratamentul vizează acoperirea necesarului de calciu şi fosfor printr-o alimentaţie bogată în aceste minerale (lactate şi brânzeturi), precum şi administrarea vitamina D3 pe cale parenterală de sub formă de depozit sau tratamente orale timp de câteva luni cu diverse formule vitaminice.
BOLI INFECŢIOASE
Parvoviroza

Este o afecţiune infecto-contagioasă a tineretului canin caracterizată prin simptome grave de gastro-enterită hemoragică, uneori miocardită, cu o evoluţie supraacută sau acută.

Este boala infecţioasă ce apare cel mai rapid în efectivele de canide, respectiv la vârsta cea mai scăzută (6-8 săptămâni).

Este o viroză extrem de contagioasă, animalele bolnave eliminând virusul prin diaree, lacrimi etc. Prin uscarea acestora, virusul este purtat pe particulele de praf, fiind răspândit pe arii foarte largi.

Parvoviroza se întâlneşte mai ales la căţeii foarte tineri (7-12 săptămâni), dar s-au semna­lat şi cazuri de îmbolnăviri la 8-9 luni.

Afecţiunea debutează cu inapetenţă, abatere, vomă şi după câteva ore, diaree urât mirositoare.

Mucoasa conjunctivală este injectată, cu tentă viola­cee, ochii se afundă în orbite, iar privirea devine mată.

Animalul stă în decubit, ridicându-se doar pentru a voma (pâna la epuizare), diareea devenind hemoragică, şi foarte urât mirositoare.

După 24 de ore de la debut, starea anima­lului este deja extrem de gravă din cauza deshidratării acesta pierzând în contin­uare lichide datorită diareei hemoragice.

Dacă nu se intervine între timp, după 30 de ore de la debutul simptomelor animalul intră în colaps circulator prin hipovolemie consecutivă deshidratării, acidoza metabolică completând acest panopticum de o gravitate deosebită, urmând în mod inevitabil moartea.

Tratamentul este extrem de laborios, vizând urmatoarele direcţii:

1. Rehidratarea şi sprijinirea marilor funcţii;

2. Antibioterapia ;

Deshidratarea este principalul factor agravant al manifestării clinice a parvovirozei.

În funcţtie de gradul de deshidratare al animalului trebuie asigurată o cantitate de soluţie perfuzabilă variind între 3 şi 10% din greutatea corporală normală a animalului, repartizată în 3-4 doze zilnice.

Rehidratarea se face pâna la oprirea diar­eei şi încetarea vomismentelor. Virusul determină distrugeri ale epiteliului mucoasei digestive pe porţiuni mari, lucru ce determină un tranzit intestinal accelerat, dublat de hemoragii, drept pentru care trebuie intervenit şi cu substanţe antihemoragice. Este de extremă importanţa sprijinirea ficatului cu vitamine hidrosolu­bile (A, D3, E, K), alături de aminoacizi hepatoprotectori.

Se va practica antibioterapie 4-5 zile la rând, folosind antibiotice cu spectru larg de acţiune, cu produse de uz veterinar ce conţin diverse asocieri de antibiotice şi chimioterapice.

Prevenirea apariţiei parvovirozei se face prin limitarea posibilitaţii de intrare în contact a animalelor receptive cu animalele bolnave şi prin vaccinarea tineretului canin.
Jigodia (Boala lui Carre)

Este o boală infecto-contagioasă afectând câinele la toate vârstele, caracterizată prin gastroenterită, bronhopneumonie, catar oculonazal, afecţiuni nervoase din cele mai diverse, leziuni cutanate.

Este produsă de un virus neuro-epiteliotrop, lucru ce explică aria largă de distrugeri tisulare şi nervoase. Afectează canidele de toate vârstele, cei mai sensibili fiind totuşi căţeii tineri.

Animalele bolnave elimină virusul prin secreţiile na­zale, lacrimale, bronhice, urinare, răspândindu-l în mediu.

Boala debutează cu apatie, dispnee, hipertermie, catar oculo-nazal muco-purulent, după care poate lua mai multe forme:

Forma digestivă ce se manifestă ca o gastroenterită gravă cu vomă şi diaree, însoţită de deshidratare gravă (se poate confunda cu parvoviroza).

Forma pulmonară ce se manifestă sub forma unei bronhopneumonii clasice foarte grave, cu apatie, anorexie, dispnee, jetaj abundent muco-purulent, ulterior purulent, hipertermie, tuse grasă, slăbire rapidă.

Forma nervoasă ce apare fie după debutul bolii fie ulterior unei forme enunţate mai sus, uneori chiar după remiterea acestora la un interval de 20-30 de zile.

Ea se manifestă prin afecţiuni neurologice diverse în funcţie de centrul nervos afectat de virus, respectiv importanţa sa în cadrul organismului.

Se pot enumera o serie de manifestări cum ar fi: pareze, paralizii, tremurături musculare, atitudini nefiresti, urlete continue, izbiri de obiectele înconjurătoare, etc.

Forma cutanată (rară), fiind o formă cronică, succcedând de obicei celei acute, care se manifestă prin diverse leziuni degenerative cutanate, în special pe cuzineţii plantari.

Jigodia este o afecţiune extrem de dificil de tratat, întrucât deseori unei forme ce răspunde tratamentului aplicat, îi urmează o altă formă, cea nervoasă, sau o altă formă vindecabilă, căreia îi urmează cea nervoasă.

De regulă forma nervoasă este letală, întrucât ea afectează centrii nervoşi importanţi ai organismului.

Există însă şi cazuri în care virusul atacă centrii nervoşi mai puţin importanţi, a căror distrugere este compatibilă cu supravieţuirea ulterioară a animalului.

În aceste cazuri, animalul rămâne cu sechele nervoase de diverse gravităţi, de la simple atitudini nefireşti (pas de cocoş, capul ridicat nefiresc, mişcări involuntare ale membrelor), şi până la pareze şi paralizii diverse.

Tratamentul vizează remiterea efectelor fiecărei forme de boală în parte, prin antibioterapie susţinută, corticoterapie, administrarea în doze mari a vitaminelor şi a susţinătoarelor hepatice, precum şi hiperimunizarea cu vaccin anijigodios, prin administrarea unei duble doze vaccinale.

În cazul în care boala se depistează precoce, administrarea de imunoglobuline specifice, respectiv anticorpi antijigodioşi, asociată cu antibioterapie, duce la rezul­tate pozitive.

În acest sens se poate folosi cu rezultate spectaculoase produsul german STAGLOBAN SHP.

Prevenirea bolii se face prin limitarea posibilităţilor de intrare în contact cu virusul a animalelor receptive şi prin imunizarea câinilor conform schemelor obişnuite de vaccinare prezentate anterior.

În situaţia în care a fost folosit produsul STAGLOBAN SHP se recomandă ca vaccinarea să fie făcută după un interval de 2-3 săptămâni pentru a nu fi inhibată producerea de anticorpi.

Indiferent de tipul vaccinului, vaccinarea se repetă anual, aceasta efectuându-se până la vârsta de

10-11 ani, datorită frecvenţei cazurilor de jigodie la vârsta de 11-12 ani la animalele la care s-a practicat imunizarea pâna la 6-7 ani.
Turbarea

Este o boală virotică infecţioasă, cu evoluţie gravă, mortală, transmisibilă prin muşcătura unui aniamal bolnav.

Virusul rabic este un virus neurotrop ce difuzează de la locul inocu­lării urmărind traiectoriile nervilor în sens centripet, ţintind neuronii din componenţa Sistemului Nervos Central (SNC), determinând afecţiuni neurologice di­verse, mergând de la paralizii şi până la excitabilitate reflexă exagerată şi tulburări grave de natură psiho-senzorială.

Ulterior, sub acţiunea de multiplicare a virusului, celula nervoasă degenerează, acest lucru ducând în mod inevi­tabil la moarte.

Semnele clinice sunt urmatoarele:

1. Faza prodromică – cu schimbări bruşte de comportament faţă de cel normal, ulterior cu hiperexcitabilitate ca răspuns la semnalele luminoase şi auditive, chiar la modificarea uşoară a vocii, prurit la locul muşcăturii, claustrofobie, etc.

2. Faza de excitaţie – în care animalul slăbeşte datorită efortului conti­nuu (poate să fugă 30-50 km în continuu), muşcă toate animalele ce-i ies în cale, nu simte muşcaturile altor câini, prezintă strabism, având gustul perver­tit, înghiţind iarbă, pământ,pietre, etc.

3. Faza paralitică – succede celei nervoase prin instalarea treptată a parezelor şi a paraliziei membrelor, a muşchilor laringieni (lătrat răguşit, urlete prelungi, fioroase), paralizia muşchilor maseteri si buccinatori, cu “căderea mandibulei, scurgeri continue de salivă, în 48 de ore paralizia cuprinzând şi muşchii respiratori, animalul sucombând prin asfixie.

Caracteristică este senzaţia de “deglu­tire a unui corp străin”, animalul ţinând gura căscată, saliva scurgându-i–se din gură, prezentând strabism, voce răguşită, groasă.

Diagnosticul este dificil, cel de certitudine fiind pus (conform legislaţiei sanitare veterinare în vigoare), doar de laboratoarele sanitare veterinare abilitate, prin examinarea probelor de creier prelevate de la animalele moarte suspi­cionate de această teribilă afecţiune.

Până la ora actuală nu s-a depistat nici o modalitate de tratament a turbării, serurile hiperimune antirabice fiind eficace doar în primele 72 de ore de la inocularea virusului, când acesta nu a ajuns încă la centrii ner­voşi.

Prevenţia se face prin măsuri de ordin general, (limitarea numărului de câini vagabonzi, informarea populaţiei) şi măsuri specifice, respectiv imunizarea anuală a câinilor, acţiune obligatorie la ora actuală în ţara noastră.
BOLI PARAZITARE
Cestodozele

Sunt afecţiuni parazitare cu evoluţie în general asimptomatică, produse de viermii laţi (“tenii” ).

Aceşti viermi se caracterizează printr-un aspect al corpului segmentat şi turtit dorso-ventral, fapt ce a determinat ca în limbaj popular să fie cunoscute sub denumirea de “panglică“.

Aceste vieţuitoare au un corp compus dintr-o porţiune anterioară (un fel de cap), un gât şi o porţiune posteriară (un fel de corp).

“Capul” are un rol exclusiv de fixare a viermelui la pereţii intestinului gazdei prin intermediul unui aparat de fixare (de tip ventuză sau de tip cârlig extrem de complicat) şi care diferă ca alcătuire de la un gen de vierme la altul. Aceste aparate de fixare sunt foarte rezistente, făcând extrem de dificilă eliminarea acestor viermi din intestin.

Gâtul sau zona strobilogenă, este o porţiune extrem de importantă a acestor vieţuitoare, el fiind “zona” de creştere, care “produce” restul corpului, respectiv proglotele sau strobila. Gâtul este extrem de bine ataşat de cap fapt ce practic face imposibilă eliminarea sa din intestin prin mişcările peristaltice normale sau chiar induse cu ajutorul unor medicamente.

Ultima porţiune a corpului cestodelor este strobila sau lanţul de proglote.

Aceste proglote ovigere se rup cu uşurinţă de lanţul de proglote, fiind eliminate din intestin odată cu fecalele, sau datorită musculaturii proprii elimină ouă în tubul digestiv, acestea ajungând în mediul exterior odată cu fecalele.

Ciclul biologic al acestor viermi se realizează prin intermediul uneia sau a două gazde intermediare (GI), în care se dezvoltă sub formă larvară.

Ouăle sunt ingerate de GI - (diverse insecte – deseori purici, alte crustacee sau chiar mamifere).

La nivelul intestinal al GI, embrionul de vierme (numit şi embrion hexacant) traversează peretele intestinal ajungând în diverse ţesuturi şi organe. Stadiile larvare care se formează au aspectul unor vezicule unice sau multiple (sunt mono sau polichistice), pline cu lichid vezicular.

În mod natural contaminarea gazdei definitive (a câinelui) are loc prin consumul GI sau a organelor acesteia, în care s-au dezvoltat asemenea vezicule.

Semnele clinice ale cestodelor parazite la câine sunt slab vizibile şi pot fi decelabile doar când gazda definitivă este tânără, iar “încărcătura” de viermi este foarte mare.

În aceste situaţii apare diareea, ce alternează cu constipaţia, slăbirea, crizele pruriginoase, colicile, alopecia, matitatea părului.

Diagnosticul de certitudine se pune prin identificarea proglotelor de cestode în fecalele câinilor.

Tratamentul se face prin administrarea de antihelmintice cu efect cestodocid.

Până în deceniul trecut la noi în ţară se folosea mai ales produsul BROMAREC, un medicament cu efect cestodofug indirect, acţiunea sa îndreptându-se asupra tubului digestiv al câinilor prin puternicul său efect colinergic şi nu direct asupra teniilor. În urma administrării acestui produs, animalului i se provoacă puternice contracţii ale musculaturii netede din structura tubului său digestiv, cu eliminarea bruscă a conţinutului întregului tractus digestiv (lucru extrem de dureros pentru animal). Cu acest prilej teniile se “rup” în zona gâtului ( zona strobilogenă), capul şi gâtul rămânând viabile şi fixate în continuare de pereţii intestinului. Acest fapt permite teniei să-şi refacă lanţul de proglote în câteva luni. De aceea la ora actuală se preferă produsele cu efect cestodocid care omoară tenia fără a avea alte efecte secundare.

Prevenţia este foarte dificilă; singura măsură eficientă este în cazul în care se folosesc organe în alimentaţia câinelui, acestea se vor verifica atent şi dacă prezintă pe suprafaţă sau în structura lor internă vezicule gris-verzui, de forme şi mărimi diferite, acestea se vor îndepărta şi distruge, pentru a nu deveni ulterior un focar de infestare pentru alte animale.

Un caz particular de tenie asupra căruia ca mediv veterinar sunt nevoit să atrag atenţia este echinococoza.

Echinococoza este o cestodoză produsă de Taenia echinococcus un cestod extrem de greu de distrus prin tratamente medicamentoase. Şansele de tratare a acestei cestodoze sunt destul de slabe chiar şi în urma unotr tratamente repetate iar pericolul este reprezentat de posibilitatea transmiterii ouălor de tenie de la câinele infestat la om (acesta fiind receptiv la acest parazit). În organismul uman se dezvoltă forma larvară a acestei tenii sub forma chistului hidatic o boală extrem de periculoasă care este foparte greu de controlat drept pentru care unii medici veterinari recomandă sacrificarea câinilor la care s-a diagnosticat echinococoză.

Nematodozele

Nematodele sunt viermi răspândiţi pe întreg globul parazitând la om, mamifere, păsări, etc.

Adulţii au corpul de formă cilindrică, nesegmentat, cu diametrul egal sau nu, tubul digestiv complet dezvoltat.

Sexele se deosebesc net, având un dimorfism sexual pronunţat, atât anatomic cât şi în ceea ce priveşte mărimea corpului, femelele (de dimensiuni mai mici), având caudal un orificiu anal, iar masculii (de dimensiuni mai mari), posedând bursă caudală (copulatoare), cu unul sau doi spiculi.

Contaminarea câinilor are loc pe cale:

* digestivă, prin consum de forme infestante – ouă embrionate, larve infestante (L3) sau GI
* transcutanat, cu larve infestante (L3) ce traversează singure pielea
* transcutanat prin intermediul GI hematofage ( ţînţari), ce le inoculează când se hrănesc
* galactogen – în timpul suptului
* transplacentar de la mama parazitată la făt.

Grupul nematodelor canine este foarte numeros, cele mai importante ordine fiind:

Ordinul Ascaridida, Ordinul Rabditida şi Ordinul Filaroidea.

Semnele clinice corespunzătoare infestaţiei cu nematode sunt următoarele:

1. Jena mecanică a peristaltismului intestinal, cu provocarea chiar a obstruării lumenului intestinal.

2 Dereglarea metabolismului, prin acţiunea spoliatoare şi totodată toxică a viermilor.

3. Leziuni ale organelor interne, în cursul migrării larvelor, urmate de bronhopneumonii, enterite, hepatite, anemii severe.

Ca urmare a celor enumerate mai sus, se pot întălni o pleiadă de simptome cum ar fi: paliditatea mucoaselor, apetit capricios, constipaţie, diaree, distensia abdomenului (burta de batracian), vomă, dispnee, febră, strănut, tuse, leziuni urticariforme, manifestări de tip epileptiform.

Tratamentul acestor parazitoze, vizează întreruperea ciclului reproductiv al helminţilor, prin eliminarea viermilor adulţi şi a larvelor într-o primă fază, după care, în cea de a doua fază la câteva săptămâni (3-4), se realizează distrugerea larvelor revenite din migraţia splahnică în intestin.

Pentru aceste afecţiuni se pot folosi o serie întreagă de antihelmintice cum ar fi : Lopatol, Interceptor (acest produs este special conceput pentru combaterea dirofilariozei), Telmin KH, etc.
Micozele

Sunt o serie de afecţiuni produse de ciuperci microscopice localizate intern (pe viscere) şi extern (dermatomicoze).

Astfel, dintre bolile cu localizare viscerală enumerăm: Actinomicoza, Toruloza, Candidoza, Aspergiloza, iar dintre cele cu localizare externă: Microsporia, Tricofitoza.

În micozele interne apar o serie de simptome clinice caracteristice afecţiunilor inflamative respiratorii, cu leziuni anatomopatologice de tip granulomatos pe viscere şi uneori chiar cutanate, cu abcese miliare având tendinţa de vindecare spontană.

În dermatomicoze întâlnim o multitudine de semne clinice şi morfopatologice, cele mai importante fiind reprezentate de apariţia unor cruste cenuşii la baza firelor de păr, aspect însoţit de îngroşarea epidermei în zona respectivă, alopecie difuză sau localizată, prurit, afecţiunile interesând de regulă capul (zona periorbitară, auriculară, buccele), iar în cazurile mai grave, gâtul, abdomenul etc.

În genere aceste afecţiuni sunt favorizate de starea proastă de întreţinere a animalelor, precum şi de unele carenţe vitamino– minerale în hrana acestora .

Tratamentul se poate efectua cu diverse antimicotice pe cale generală sau locală.
Ectoparazitozele

Din această grupă de parazitoze, fac parte acarieni care, în funcţie de modul de hrănire se pot împărţi în

1. 1. Acarieni mobili, ce se hrănesc cu păr, celule epiteliale din stratul extern sau sânge şi care pot fi detectaţi cu ochiul liber în mişcarea lor pe suprafaţa organismului şi
2. 2. Acarieni care asemenea cârtiţelor sapă galerii prin stratul epitelial hrănindu-se cu limfă sau se cantonează în glandele sebacee hrănindu-se cu sebum.

Din grupa acarienilor mobili fac parte:

1. 1. Puricii – cea mai frecventă specie de purici întâlnită la câini şi pisici este puricele de pisică (Ctenocephalides felis), iar puricele de câine(C. canis) este mai rar întâlnit şi numai la câini;
2. 2. Păduchii hematofagi (Linognatus setosus), păduchi malofagi (Trichodectes canis;
3. 3. Căpuşele din genul Ixodidae.

După cum le arată şi numele, aceşti acarieni mobili se hrănesc cu sânge, limfă şi fire de păr.

Simptomele clinice variază de la nelinişte, prurit, anemiere, slăbire, până la abcese la locul înţepăturilor, urticarii, alopecie. În cazul căpuşilor, acţiunea este în principal spoliatoare prin pierderile masive de sânge (o femelă de capuşă consumă până la 0,5 ml de sânge /zi ) şi secundar alergică şi pruriginoasă prin acţiunea iritativă a salivei (ce conţine substanţe anticoagulante şi toxice, semnalându-se cazuri de paralizii consecutive infestaţiilor masive).

De asemenea, căpuşile prezintă importanţă şi prin faptul că ele sunt vectori de transmitere a unor boli extrem de grave cum ar fi : Piroplasmoza, Tularemia, Rickettsioza, etc .

Puricii, în afară de pruritul intens ce-l determină şi a leziunilor de grataj consecutive acestuia, sunt şi gazde intermediare pentru diverse cestode, cum ar fi Dipyllidim caninum.

Un purice femelă depune 10-15 ouă pe zi. Acestea cad de pe animal în mediul înconjurător. În câteva zile are loc ecloziunea. În condiţii favorabile larvele rezultate devin pupe în 1-2 săptămâni fiind extrem de rezistente la condiţiile nefavorabile de mediu.

Puricii adulţi ies din pupe sub influenţa unor stimuli cum ar fi vibraţiile şi concentraţiile ridicate de dioxid de carbon. Ciclul de dezvoltare de la stadiul de ou la cel de adult este de numai 2 săptămâni la o temperatură de 30° C, dar la o temperatură de 20° C acesta este de 7 săptămâni.

Procentul de supravieţuire al ouălelor şi larvelor depinde de factori de mediu, cum ar fi umiditatea, temperatura, existenţa hranei, prezenţa duşmanilor, etc. Cele mai favorabile condiţii se găsesc în interiorul caselor.

Este important de notat că pupele care se găsesc în zone ce nu sunt vizitate de câini pot rămâne o sursă de infestare timp de mai multe luni şi nu vor ecloza decât sub influenţa stimulilor.

Fără tratament, chiar un număr restrâns de purici, poate declanşa o infestare masivă.

Testele de simulare pe computer au evidenţiat faptul că deşi se prognozează o mortalitate de 95% pe întreaga durată de dezvoltare, o infestare care începe cu 4 purici poate deveni o infestare masivă în numai 60 de zile.

Deşi experienţele în laborator au arătat faptul că in vitro puricii adulţi pot supravieţui în condiţii ideale până la 300 de zile, in vivo (pe animal) nu trăiesc mult timp (de obicei 7-10 zile până când aceştia mor din diverse cauze sau sunt îndepărtaţi de animal în procesul de autopuricare).

În cazul infestaţiilor masive tratamentul se face prin îmbăieri cu substanţe piretroide (Ectomin, Parasect), substanţe organofosforice (Neocidol, Neguvon), cu spray-uri insecticide sau cu zgărzi impregnate cu astfel de substanţe.

Acestea şi oricare altele însă nu vor rezolva problema puricilor decât parţial deoarece nu vor acţiona asupra ouălor, larvelor şi pupelor din casa sau curtea în care le-a răspândit animalul. Pe măsură ce vor avea condiţii propice de dezvoltare (temperatură, umiditate, bioxid de carbon) aceste forme vor evolua şi infestaţia cu purici va apare din nou.

Pentru a preveni acest lucru este necesar să se administreze produsul Program, care acţionează prin întreruperea ciclului biologic al puricelui prin interferarea sa în procesul de elaborare al chitinei. Chitina este principalul component al exoscheletului puricelui adult sau al dintelui cu care larva de purice sparge coaja oului pentru a ecloziona.

În lipsa chitinei larvele nu mai pot sparge coaja oului, deci nu mai eclozionează şi ciclul de reproducere este întrerupt.

Consecinţă a infestării cu purici (care sunt GI pentru larvele de cestode vezi Cestodozele canine), este obligatorie dehelmintizarea câinilor în vederea eliminării posibilitaţii de infestare cu cestode .

*

În legătură cu restul acarienilor, amintim râile canine, dintre care cele mai importante sunt râia sarcoptică, râia auriculară şi râia foliculară (demodecia câinilor).

Aceste afecţiuni apar în general la indivizi tineri, cu o stare proastă de întreţinere, eventual cu infestaţii parazitare masive şi ca o consecinţă a acestora cu un sistem imunitar depresat.

Acarienii pătrund fie în profunzimea ectodermului (Sarcoptes), fie în foliculii piloşi şi glandele sebacee (Demodex), ceea ce face ca depistarea şi tratarea lor să fie extrem de dificilă.

Afecţiunile debutează cu prurit intens, procesul scabios determinând intraepidermic reacţii inflamatorii, cu exprimări cutanate, prin apariţia unor zone eritematoase, ulterior aparând papulo-vezicule în râia sarcoptică, iar în demodecie apărând eritem,cheratoză foliculară, seboree, depilări, foliculită purulentă, supurativă.

Primele leziuni cutanate, apar pe cap (periorbital şi în jurul botului – în demodecie), ulterior acestea întinzîndu-se pe conchiile auriculare, gât, torace, apoi pe tot corpul (în râia sarcoptică).

Demodecia evoluează ulterior mult mai grav, leziunile infectându-se cu germeni piogeni.

Depilaţia este difuză, pielea la presiune “mustind” de puroi, apărând cruste onctuoase, crevase sângerânde, edeme la nivelul membrelor, cu ganglioni tumefiaţi şi dureroşi.

Tratamentul necesită intervenţia prin îmbăieri cu soluţii antiscabioase, fricţionând energic zonele lezionate.

Se mai poate folosi ivermectina, administrata subcutanat, 0,5 ml maximum, cu repetare la 14 zile (mai puţin la tineret sub 4 luni sau la căţelele gestante unde pot produce grave accidente).

Această medicaţie, se completează în demodecie cu antibioterapie, vitamine, stimulente ale sistemului imunitar, etc.
Intoxicaţiile

Sunt afecţiuni ce se pot produce accidental sau intenţionat, cu precădere în timpul campaniilor de ecarisare a câinilor vagabonzi sau a campaniilor de deratizare, cu evoluţie dramatică şi cu sfârşit letal în majoritatea cazurilor când nu se apelează la serviciile medicului veterinar.

Intoxicaţiile cele mai frecvente se întâlnesc în urma consumului de către câini a momelilor folosite în cadrul campaniilor de deratizare.

Alte intoxicaţii au loc în urma dozajului greşit al unor medicamente, sau a utilizarii unor medicamente ce nu sunt suportate de această specie.

Raticidele utilizate la ora actuală, se pot clasifica astfel:

- Raticide anticoagulante ce produc grave perturbari ale sistemului circulator sanguin, concretizate prin tulburări de coagulare, hemoragii în diferite organe, edeme pulmonare

- Raticide ce acţionează asupra sistemului nervos central, determinând hiperexcitabilitate, tetanii (Stricnina)

-Raticide ce se descompun în diverse substanţe toxice în contactul cu sucul gastric, acţionând asupra sistemului neuro endocrin, sângelui etc. (Fosfura de Zinc)

- Raticide care în contact cu aerul se descompun în compuşi toxici gazoşi (Delicia – Phostoxin)

Simptomele clince sunt diferite, în funcţie de grupa de raticide ce provoacă intoxicaţia, urmând a fi prezentate pe grupe separate, tratamentele fiind variate în funcţie de tipul de raticid folosit.

Raticide cu efect anticoagulant şi edematogen

Din această grupă fac parte diverse produse care au un puternic efect hemoragic, prin blocarea factorilor coagulanţi din sânge: protrombina, fibrinogenul, factorii de coagulare VII şi X.

Astfel, orice leziune tisulară, orice “vătămare” a vaselor de sânge produce rozătoarelor hemoragii imposibil de jugulat de către organismul acestora, cu consecinţe letale.

Avantajul pentru operatorii de deratizare este că simptomele apar la câteva zile, în felul acesta rozătoarele murind în diverse locuri mai mult sau mai puţin vizibile.

Dacă din punctul de vedere al operatoirilor DDD modul de acţiune al acestor produse este foarte bun, din punctul de vedere al proprietarilor de animale intoxicate acest mod de acţiune face foarte dificilă observarea simptomelor de intoxicare mai devreme de câteva zile de la data primei ingurgitări a toxicului.

Mai multe decât atât, pe parcursul acestor câteva zile, este posibil ca animalul să consume de mai multe ori momeli otrăvite sau rozătoare moarte ca urmare a consumului de raticide anticoagulante, fapt ce duce la acumularea unei mari cantităţi de toxice în organismul acstora.

Din fericire organismul câinilor (spre deosebire de cel al şobolanilor) este în măsură să lupte cu efectul anticoagulant al toxicelor cumarinice, deoarece în “arsenalul “său de mijloace de luptă împotriva toxicelor se află şi enzima 17 D hidrogenaza, enzimă ce descompune cumarinicele în componente puţin sau chiar deloc toxice.

Acesta este şi motivul pentru care doza letală de raticid pentru câine este de 4 până la 7 ori mai mare per kg greutate vie decât cea pentru un şobolan. Cu alte cuvinte ar trebui ca un câine de 5 kg greutate să consume 810 grame momeală (Atenţie ! momeala este pe suport vegetal – grâu sau orz), situaţie greu de întâlnit în practica curentă.

În ceea ce priveşte situaţia în care un câine consumă şobolani intoxicaţi sau cadavrele acestora se cuvine a sublinia faptul că otrava din corpul şobolanului este la fel de toxică precum momeala doar pâna la 72 de ore de la pătrunderea acesteia în sângele rozătorului, ulterior fiind descompusă sub acţiunea diverşilor factori biologici.

Intoxicaţia debutează cu facies tific, dispnee, inapetenţă, cianozarea mucoaselor (în special sclerotica şi gingiile), apariţia de diverse hemoragii, vomă hemoragică, melena, hematoame articulare, febră .

Tratamentul este dificil ţinând cont de faptul că diagnosticul se pune abia după instalarea întregului cortegiu de semne enumerate mai sus .

Se vizeaza jugularea hemoragiilor, refacerea endoteliului vascular, refacerea cantitativă şi calitativă a patului vascular, evitarea infecţiilor consecutive hemoragiilor, eliberarea căilor respiratorii prin eliminarea edemelor şi ulterior, refacerea volumului sanguin circulant .

Raticide pe bază de fosfor

Din această grupă fac parte substanţe extrem de toxice, pe bază de fosfor, cum ar fi Fosfura de zinc şi Pasta fosforată (produse care la ora acuală deşi sunt interzise mai apar pe piaţă).

Compuşii rezultaţi în urma descompunerii de către organism a produselor de mai sus, sunt extrem de toxici, trecând în sânge şi acţionând asupra sistemului nervos, a glandelor endocrine, componentelor sanguine, determinând anoxibioză prin captarea oxigenului, rezultând astfel procese degenerative parenchimatoase.

În forma acută, primele semne ale intoxicaţiei apar la 4 -12 ore de la pătrunderea toxicului în organism.

Se produc astfel procese inflamatorii şi necrotice pe mucoasele tubului digestiv, inapetenţă, salivaţie abundentă, vomă, ulterior hematemeză cu miros de carbid, colici, lăcrimări, descărcări diareice de tip hemoragic, tulburări nervoase.

La nivel pulmonar, se poate depista o respiraţie dispneică, laringospasm, tuse asfixică, emfizem pulmonar.

Aerul expirat poate fi fosforescent pe întuneric, având miros de usturoi.

Tratamentul, cu slabe şanse de reuşită, vizează îndepărtarea toxicului din tubul digestiv, prin efectuarea de spălături stomacale, administrarea de purgative (saline, nu uleioase, deoarece fosforul se solubilizeaza în grăsimi, mucilagii pentru protecţia mucoaselor, doze masive de vitamina C.

Raticide care se descompun în compuşi toxici gazoşi

Sunt substanţe raticide sub formă de comprimate care în contact cu aerul se descompun formând gaze mai grele decât aerul şi care pătrund cu uşurinţă pe galeriile şobolanilor gazându-i. Faptul că tehnologia de aplicare a acestor raticide impune introducerea lor în bortele şobolanilor urmată de astuparea acestora face practic foarte puţin posibilă intoxicarea câinilor cu aceste raticide.

Raticide ce acţionează asupra sistemului nervos central

Din această grupă cea mai cunoscută este Stricnina.

La ora actuală nu se mai foloseşte această substanţă pentru combaterea rozătoarelor, fiind folosită (încă) pentru distrugerea câinilor vagabonzi.

Cazuri de intoxicare se pot înregistra prin confundarea produsului, consumul de resturi de momeli, conţinut stomacal vomitat de alte carnivore, etc.

Această intoxicaţie se manifestă în general supraacut, rareori acut.

Semnele apar la 1-30 min. după administrarea sau consumul toxicului, fiind agravate de prezenţa stimulilor senzitivi (zgomot,lumină).

Animalul devine brusc neliniştit, ia o poziţie înţepenită pe picioare, cade, intră în crize spasmodice, izbindu–se de obiectele din jur, prezentând trismus, descărcări urinare şi diareice.

În câteva minute, animalul intră într-o stare de tetanie generalizată, sucombând prin asfixie, datorită inhibiţiei bulbare, a tetaniei muşchilor glotei şi a celor respiratori.

Tratamentul vizează eliminarea cu ajutorul vomitivelor a toxicului din stomac, spălături stomacale cu permanganat de potasiu 0,2%, administrarea rapidă de barbiturice injectate lent i.v., câteva zile la rând, oxigenoterapie, injectarea de soluţii glucozate, în vederea refacerii rezervelor de glicogen hepatic, linişte perfectă, semiîntuneric, izolare.

Altă grupă de intoxicaţii este aceea în care se procedează la administrarea greşită a unor medicamente (calea de administrare), prin faptul că animalul nu suportă anumite produse medicamentoase, sau chiar prin supradozaj .

Ca exemplu, administrarea de vitamina D2 i.m. la câine, provoacă o stare alergică concretizată prin edemaţierea capului.

La tratarea câinilor cu Neguvon în vederea distrugerii diverşilor ectoparaziţi, prin nerespectarea dozei prescrise pot apare diverse simptome, cum ar fi : salivaţia abundentă, descărcări diareice, lăcrimări, midriază, etc.

De asemenea, administrarea unor medicamente pe alte căi decât cele menţionate în indicaţiile de administrare, poate duce la grave accidente.

Intoxicaţii produse cu venin de insecte sau venin de şarpe

Aceste afecţiuni apar doar în sezonul cald.

Semnele clinice constau în durere locală, edem la locul înţepăturii, erupţii urticariforme, iar în caz de complicaţii apariţia de flegmoane.

Odată pătruns în circulaţie, veninul produce fenomene de excitaţie nervoasă (convulsii, spasme, căderi în decubit, pareze, paralizii, etc.), puls slab, respiraţie accelerată, congestia mucoaselor.

Evoluţia bolii depinde de cantitatea de venin, locul înţepăturii sau reacţia individuală.

Îînţepăturile în nas sau din cavitatea bucală pot produce moartea prin asfixie în urma edemelor faringiene.

În alte cazuri moartea se poate produce imediat în cazul în care veninul este inoculat intra venos.

Tratamentul local vizează calmarea durerilor şi anihilarea veninului cu comprese sau chiar injecţii subcutanate cu diverse soluţii .

În cazul veninului de viperă cel mai eficient este serul antiviperin administrat local (perifocal) şi general, cât mai aproape de momentul muşcăturii.
Avortul

Este o afecţiune destul de frecventă la această specie, întâlnită cu precădere la rasele Collie, Barzoi, Caniche, fiind mai frecventă la femelele primipare.

Se manifestă clinic prin eliminarea produşilor de gestaţie înainte de termenul normal de fătare.

În funcţie de momentul avortului acesta poate să fie avort timpuriu (în prima jumătate a perioadei de gestaţie),sau avort tardiv (în ultimile săptamâni, zile ale gestaţiei).

În cel de-al doilea caz, produşii pot să fie în viaţă, dar de regulă sunt neviabili.

Cauzele cele mai importante ce pot provoca avortul se pot împărţi în cauze de origine exogenă, respectiv pot fi de natură infecţioasă (în cazul leptospirozei, brucelozei), afrigore (apa rece sau frig excesiv), traumati­că (accidente, încăierări cu alţi câini), sau de natura endogenă, respectiv cauze ereditare, factori letali,diverse anomalii ale învelitorilor fetale, etc.

Clinic, avortul propriu-zis este precedat de o stare de nelinişte a femelei, tumefierea vulvei, declanşarea secreţiei de lapte.

Aceste simptome pot trece neobservate dat fiind faptul ca stăpânii femelei nu se aşteaptă la această afecţiune, iar procesul are loc extrem de rapid, de regulă noap­tea.

Ulterior acestor simptome, apar contracţiile, evidenţierea la nivelul comisurii vulvare a unor lichide muco-sanguinolente şi expulzarea produşilor şi a învelitorilor foetale.

În funcţie de cauzele care l-au provocat, avortul poate fi urmat de o stare infecţioasă manifestată prin sindrom febril şi scurgeri purulente la nivelul vulvei, ca manifestare a unui proces septic la nivelul mucoasei uterine.

Căţeaua este abătută, prezintă inapetenţă, polidipsie, tahicardie, tahipnee, hipertermie (peste 40 grade Celsius), eventual vomă.

Există însă şi situaţii în care avortul nu este însoţit de un proces infecţios, căţeaua revenindu-şi repede, singurul semn clinic consecutiv acestei afecţiuni fiind prezenţa lactaţiei.

Tratamentul este preventiv şi curativ.

Tratamentul preventiv se referă la eliminarea tuturor factorilor de risc, respectiv vaccinarea căţelelor contra leptospirozei, supravegherea acestora pe perioada gestaţiei, evitarea orică­rei posibilitaţi de încăierare cu alţi câini, etc.

Tratamentul curativ se aplică post abortum prin medicaţie antiinfec­ţioasă, precum şi medicaţie de stimulare a involuţiei uterine.
Infecţiile uterine

Sunt procese septice care afectează mucoasa uterină, la nivel super­ficial (endometrita), fie interesând straturile profunde ale uterului (metrita).

De regulă aceste afecţiuni apar consecutiv fătărilor sau avorturilor mai rar în perioadele de călduri.

Explicaţia apariţiei infecţiilor uterine constă în aceea că mucoasa uterină este extrem de expusă la infecţii în perioada căldurilor când este puternic hiperemiată sub acţiunea estrogenilor iar cervixul este deschis pe o perioadă de circa 3 săptămâni, infecţia având loc pe cale ascendentă.

În procesul parturiţiei, mai ales în cazul fătărilor laborioase la care este necesară intervenţia stăpânului sau a medicului veterinar, infecţia este extrem de uşor de produs prin însămânţarea germenilor odată cu manopera de extragere a căţeilor, procesul septic fiind favorizat de întârzierea involuţ­iei uterine.

Clinic se observă apariţia scurgerilor muco-hemoragico-purulente urmate de scurgeri purulente abundente, căţeaua fiind abătută, cu producţia de lapte scăzută,manifestând inapetenţă şi polidipsie.

Dacă procesul septic se prelungeşte în timp există posibilitatea ca cervixul să se închidă, secreţiile purulente acumulându-se în cavitatea uterină, endometrita transformându-se în piometrită. În această situaţie procesul septic poate evolua un timp mai îndelungat, căţeaua slăbind vizibil, având sindrom febril, agalaxie, vomă, evoluând spre exitus.

Tratamentul vizează prevenirea infecţiilor uterine prin asigurarea antisepsiei în cazul intervenţiilor la fătare şi stimularea involuţiei uter­ine post partum prin administrarea de ocitocice.

Se intervine prin antibioterapie timp de 5-7 zile şi stimula­rea involuţiei uterine.
Cataracta

Este o afecţiune caracterizată de procesul de opacifiere a cristalinu­lui, fiind o boala congenitală sau dobândită.

Etiologia cataractei congenitale este la ora actuală incomplet elucida­tă.

Cataracta dobândită este în genere produsă de traumatisme ce determină lezarea cristalinului, eventual de diverse toxine endogene, consecutive nefritelor şi diabetului sau a diverselor toxice ce vin în contact cu anali­zatorul vizual (naftalina, gaze de eşapament, amoniac, radiaţii ale spectru­lui invizibil), dar şi administrarea repetată de medicamente (tranchilizante), senilitate, avitaminoze.

Clinic simptomele se traduc prin opacifierea cristalinului, proces ce se produce într-o perioadă îndelungată de timp (mai ales în forma senilă), aspect ce duce la diminuarea treptată şi chiar la pierderea completă a vederii.

Animalul are mersul nesigur, se loveşte de obiectele din jur ciulind urechile la cel mai mic zgomot.

Deschiderea palpebrală este mult mărită, privirea fiind fixă, cu pupila dilatată, având o culoare alb lăptoasă sau verde pal aspect clinic datorat opacitătii cristalinului.

Tratamentul este medicamentos şi chirurgical.
Corpii străini

Afecţiune frecvent întâlnită la câinii de vânătoare, corpii străini pot fi reprezentaţi de : ariste de graminee, insecte, fragmente de vegetale, etc.

Clinic animalul devine brusc agitat, scutură din cap, îşi scarpină conchia auriculară ţinând capul înclinat într-o parte (de regulă în partea cu urechea afectată).

Treptat agitaţia se reduce, animalul manifestând sensi­bilitate la atingerea urechii, scuturând din cap, constatându-se în conductul auricular prezenţa unei secreţii purulente.

Tratamentul este de natură chirurgicală vizând extragerea corpului străin.

La corpii străini de dimensiuni mici se procedează la efectuarea de instilaţii cu apă oxigenată 2-5 %, urmate de evacuarea lichidului prin cu­raţirea conductului auditiv.

În cazul corpilor străini de dimensiuni mai mari este necesară inter­venţia chirurgicală prin extracţia corpilor sau prin deschiderea conductu­lui auditiv.

Intervenţia chirurgicală este urmată de tratament antiinfecţios prin instilaţii cu soluţii otice cu antibiotice şi cortizonice precum şi unguente cu aceeaşi compoziţie aplicate pe mucoasa conchiei auriculare.
Hernia de disc

Este determinată de prolabarea discului intervertebral, ca urmare a eforturilor prea mari ale coloanei vertebrale, a traumatismelor, a diverselor degenerări condroide.

Apariţia acestei afecţiuni este favorizată de configuraţia anatomică a anumitor rase cu corpul lung şi picioare scurte cum ar fi: Teckel, Basset Hound, Pekinez.

Clinic se pot observa diverse forme ale acestei afecţiuni, mergând de la simple pareze uni sau bilaterale şi până la paralizii ale membrelor posterioare, ale vezicii urinare şi ale rectului.

Sensibilitatea cutanată este uneori parţial sau total abolită.

Ca o consecinţă a acestui aspect, pot apare amiotrofii ale muşchilor pulpei şi ai coapsei precum şi plăgi de decub­it ale membrele paralizate.

Tratamentul vizează reducerea fenomenelor inflamatorii locale,precum şi repunerea discului intervertebral în poziţie anatomică.

Reducerea fenomene­lor inflamatorii se realizează prin administrări locale şi generale de corti­zonice

Repunerea discului intervertebral se poate realiza prin intervenţii chirurgicale, sau în unele situaţii prin manopere de elongaţie şi torsiune ale coloanei vertebrale.

Rezultate excepţionale s-au obţinut prin folosirea laseroterapiei, 10 şedinţe a câte 1-2 minute cu lasere moi “soft lasers” cu puteri de 8-10 mev.
Lombosciatica

Este o afecţiune de tip inflamator a uneia sau a mai multor articulaţii vertebrale, inflamaţie ce poate interesa şi zona înconjurătoare, în acest fel putând afecta ramurile senzitive ale nervilor spinali.

Cauzele ce provoacă această afecţiune sunt în general de ordin traumat­ic, consecutiv eforturilor prelungite sau în urma loviturilor,căzăturilor, accidentelor de stradă.

În urma forţării articulaţiei se pot produce elongaţii şi contuzii articulare ce evoluează în artrite care netratate pot să se cronicizeze.

Clinic animalul prezintă jenă în mers (înţepenit pe picioare), manife­stând sensibilitate la palpaţie, aşezându-se cu multă grijă, preferând decu­bitul.

În forma cronică accesele apar de regulă în perioadele de vreme schim­bătoare.

Tratamentul vizează calmarea durerilor şi jugularea proceselor inflama­torii prin acutizarea acestora şi administrarea de antiinflamatorii pe cale locală şi generală.

Cercetări de ultimă ora evidenţează efectul favorabil al laseroterapiei în aceste afecţiuni, în acest sens folosindu-se un laser veterinar “soft lasers” cu putere de 8-10 mev, expunerea fiind de 1-2 minute zilnic, timp de 4-5 şedinţe.

*

Urmează o serie de boli la care uneori prezenţa de spirit a proprietarului este hotărâtoare pentru salvarea animalului precum şi o serie de afecţiuni relativ uşor de recunoscut şi de tratat de către crescătorii de câini.
Insolaţia

Expunerea câinelui în timpul sezonului cald la razele solare sau la temperaturi prea ridicate îi produc grave tulburări metabolice cunoscute sub denumirea de şoc termic sau sindromul de insolaţie.

Semne clinice: insolaţia apare brusc, cu o simptomatologie asemănătoare cu cea din congestia cerebrală, febră (43-44 C°), respiraţie gâfâitoare, apatie. Mucoasele aparente sunt injectate, cu tendinţă de cianozare, puls slab, zgomot cardiac puternic, prezentând spumozităţi la gură şi nas. Dacă nu se iau măsuri, foarte curând se instalează şi edem pulmonar.

Tratamentul vizează scăderea rapidă a temperaturii corporale prin aspersiuni cu apă rece, pungi de ghiaţă pe capul animalului, glucoză, vitamine din grupul B, etc.
Răul de automobil

Răul de transport în vehicole se observă mai ales la câinii tineri care nu sunt obişnuiţi cu aceste situaţii sau la adulţii care au stomacul plin cu mâncare.

Semnele clinice: animalul devine neliniştit, respiră greoi, salivează, face mişcări dese de deglutiţie, după care vomită. La sosirea la destinaţie câinii sunt uneori abătuţi, refuză hrana dar îşi revin repede.

Tratamentul vizează administrarea preventivă a antiemeticelor, obişnuirea animalului cu transportul în diverse vehicole, dietă înaintea transportului iar la animalele mai dificile tranchilizante minore sau sedative înainte de plecare .
Despre creşterea câinilor

Creşterea câinilor este una din preocupãrile ancestrale ale omului. La începutul prieteniei dintre om şi câine, în epoca de piatrã, au existat doar douã “modele” de câine: lupul şi şacalul. Primii câini domesticiţi prezentau un amestec de carac­tere fenotipice (vizibile cu ochiul liber), ce le dãdeau un aspect extrem de asemãnãtor cu câinii de rasã comunã întâlniţi la ora actualã. În ultimii 14000 de ani mutaţiile naturale precum şi “escapadele” omului în acest fascinant “hãţiş” al selecţiei raselor de animale au impus multiple variaţiuni pe aceeaşi temã a celor douã modele de bazã. Pe la anul 6500 î.e.n. existau totuşi 5 tipuri morfologice de bazã, aşa numitele “ancient rases” – rase strãvechi – din care au evoluat pânã în zilele noastre cele peste 400 de rase……

În bagajul propriu de caractere al acelor câini se gãseau deci toate caracterele raselor ce au apãrut de atunci şi pânã în zilele noastre.

Pentru primii oameni mâncarea era extrem de preţioasã. O turmã de oi, capre sau vite era un noroc, o avere sau viaţa însãşi… Aceasta reprezenta şi pentru hoţi sau prãdãtori o tentaţie extraordinarã. Crescãtorii au realizat repede faptul cã singura “armã” de apãrare împotriva acestora atacurilor acestora sunt câinii. Observând comportamentul anumitor câini ce pãzeau conştiincios turma (fãrã a o pãrãsi), se luptau curajoşI cu orice fel de duşman ucigându-l sau urmârindu-l cu înverşunare la mulţi kilometri depãrtare, ciobanii au selectat de-a lungul timpului exemplarele ce corespundeau cel mai bine acestor deziderate, fapt ce a dus în timp la apariţia unor extraordinare rase de câini ciobãneşti: Kuvasz, Ciobãnescul Românesc Mioritic, Ciobãnescul Românesc Carpatin, Mastiful Tibetan, Ciobãnescul Caucazian, etc. Caracterel transmisibile genetic au fost “cultivate” cu obstinaţie de cãtre crescãtori….Aceştia au profitat chiar şi de mutaţiile apãrute accidental (picioarele scurte, strâmbe, gigantismul, nanismul, brevignatismul, etc), “producând” rase de câini remarcabile: Basethound, Mastif-ul, Boxer-ul, Tekel-ul, Dog-ul german, etc.

Acest proces a continuat de-a lungul secolelor şi continuã în zilele noastre chiar rasele omologate suferind în continuare unelemodificãri pe mãsura evoluţiei gustului şi nevoilor umane….

Se pune problema: cum s-a putut obţine aceastã uimitoare diversitate de rase, cum s-a ajuns de la un amestec, o “mixturã” de caractere, la nişte rase care diferã esenţial, nu numai între ele, dar şi de varianta iniţialã?

Rãspunsul este simplu şi complicat în acelaşi timp: prin Selecţie şi Ameliorare !

De la bun început trebuie subliniat faptul cã fiecare caracter feno­tipic (culoare a blãnii, lungimea, forma, greutatea) este iniţiat, determinat şi exprimat morfologic de un caracter genetic existent sub formã informaţionalã în structu­ra cromozomilor din nucleul celulelor organismului.

Aceste caractere gene­tice se transmit urmaşilor prin intermediul celulelor sexuale (ovula şi spermatozoidul), ce conţin în structura lor tot mesajul genetic necesar pentru dezvoltarea unui nou organism care sã conţina informaţia (geneticã) conţinutã de celulele pãrinţilor.

Prin alegerea (selecţia) anumitor caractere ale pãrinţilor care sunt de interes pentru crescãtor, prin împere­cheri succesive ale acestora precum şi a celor mai izbutiţi urmaşi (care sã prezinte acele caractere dorite de crescãtor) se pot obţine noi şi noi variante. Prin selecţia atentã a acelor indivizi ce pãstreazã caracterele dorite dar care au şi acea calitate de a le transmite în descendenţã nealterate apar noile rase.

Spre exemplu, rasa Collie s-a obţinut prin pãstrarea pentru reproducţie numai a indivizilor cu anumite caractere şi anume: pãrul lung, botul lung cu stopul slab pronunţat, urechi mici şi ascuţite, cu vârful cãzut, gulerul alb, extremitãţile albe, etc.

În acelaşi mod s-au obţinut şi celelalte rase, selectând urmaşii cu caractere fenotipice dorite şi eliminându-i pe cei cu caractere fenotipice nedorite.

Diversitatea precum şi îmbunãtãţirea caracterelor (botul mai lung, lungimea firului de pãr mai mare etc.), nu se poate obţine dacã nu se acţioneazã asupra potenţialului genetic al animalelor, acesta fiind respon­sabilul transmiterii caracterelor genetice ce ne intereseazã.

De la efectivele existente se poate obţine o nouã generaţie, superioarã din punct de vedere al exprimãrii morfologice a caracterelor genetice, numai şi numai prin asigurarea unor condiţii de microclimat, hrãnire, îngrijire, medicaţie care sã convinã organismului animalului într-o asemenea masurã, încât acesta sã nu mai facã eforturi de adaptare la eventualele condiţii vitrege de mediu şi deci întreaga sa energie vitalã sã se cheltuiascã în vederea exprimãrii depline a caractere­lor genetice. Nu este de mirare faptul cã dupã câteva generaţii crescute în zonele cãlduroase din sud, câinii din rasa Husky Siberian, Samoyede sau Malamut încep sã “renunţe “ la blana lor bogatã, gabaritul corporal se reduce, iar vitalitatea le scade..

La rasa Collie Rough s-a remarcat în ultimul timp apariţia a tot mai multe exemplare cu pãrul mai puţin bogat, masculii apţi de montã fiind din ce în ce mai puţini….. Iatã cum o frumoasã dar şi viguroasã rasã de câini ciobãneşti obişnuiţi cu clima asprã a ţinuturilor muntoase din nordul Scoţiei mutatã în condiţiile blânde ale oraşului unde în general doar în cazurile fericite trãiesc la curte, a dus la slãbirea capacitãţii de exprimare fenotipicã a potenţialului genetic chiar la exemplarele atent selecţionate de crescãtori ……

Aceastã “mânã de ajutor” datã potenţialului genetic, însoţitã de pãstrarea în continuare pentru reproducţie doar a urmaşilor ce provin din pãrinţi valoroşi, care corespund perfect caracterelor de rasã pe care le dorim, poartã denumirea de Ameliorare a rasei.

Ameliorarea este un proces continuu care se realizeazã de-a lungul generaţiilor, fiind totodatã un proces statistic ce are ca obiect efective constituite şi nu indivizi izolaţi.

Aprecierea valorii genetice a reproducãtorilor, reprezintã o activi­tate de cea mai mare importanţã pentru obţinerea unor urmaşi corespunzãtori.

Experienţa crescãtorilor a demonstrat cã zestrea geneticã a reproducã­torilor masculi este cu atât mai bunã cu cât aceştia provin din femele ce au corespuns cât mai bine standardului de rasã. Totodatã se cunoaşte faptul cã un reproducãtor mascul are o contribuţie mult mai importantã la ameliorarea rasei decât o femelã prin numãrul mare de urmaşi pe care îi poate avea în timpul vieţii.

Aprecierea valorii genetice a reproducãtorilor se face nu numai prin studierea ascendenţei, ci şi prin verificarea descendenţilor,respectiv a caracterelor morfologice ale acestora.

Cu cât caracterele lor morfologice sunt mai apropiate de ale tatãlui lor (şi deci corespunzând standardelor de rasã), cu atât valoarea masculului este mai mare.

In funcţie de valoarea geneticã, apreciatã pe baza descendenţilor şi a precursorilor acestora, se poate face o clasificare dupã cum urmeazã:

Grupa I Cuprinde câini selectionaţi pentru reproducţie şi este formatã din câini ideali ca reproducãtori, ce corespund din toate punctele de vedere standardului rasei. Introducerea în aceastã grupã se poate face numai de către specialişti şi se consemneazã în actele câinelui.

Grupa II Cuprinde animale apte pentru reproducţie, dar care au valori morfologice superioare rasei. Nu se poate stabili cu certitudine dacã vor transmite în descendenţã aceleaşi caractere morfologice sau vor transmite caractere care se încadreazã în standardul de rasã.

Grupa III Cuprinde animale admise condiţionat pentru reproducţie, categorie necesarã pentru înmulţirea numãrului de câini, dar care datoritã conformaţiei sau dimensiunilor nu pot constitui un element pentru perfectionarea rasei.

Grupa IV Cuprinde animale ce nu se pot folosi la reproducţie având o serie de caractere în afara standardului de rasã.

În ceea ce priveşte vârsta minimã la care se pot folosi reproducãtorii pentru prima lor montã recomandarea specialiştilor este următoarea : pentru masculi: 24 luni

pentru femele : 22 luni

Vârsta maximã pentru reproducţie este stabilitã la 8 ani. Pentru animalele ce s-au evidenţiat prin produşi de mare valoare, cu avizul specialiştilor, acest termen poate fi depãşit.
Despre grupele de câini

Amploarea pe care a luat-o creşterea câinilor în lume a fãcut necesarã asocierea unor tipuri de câini în grupe care conţin rase care au ceva în comun: aspecte de ordin fizic (câini de tip molosoid, sau cu pãr sârmos), aspecte de ordin practic ce ţin de serviciul la care sunt folosiţi (câini ciobãneşti, câini de vânãtoare), etc.

Astfel, la ora actualã Federaţia Chinologicã Internaţionalã a stabilit 10 grupe de câini care cuprind peste 400 de rase de pe toate meridianele globului, din care vã vom prezenta în continuare pe cele mai sugestive şi mai des întâlnite la noi în ţarã….
GRUPA DENUMIREA EXEMPLE
1 Ciobãneşti de turmã sau cireadã fãrã ciobãneştii elveţieni de cireadã Bobtail, Puli, Collie Rough,

Ciobãnesc german,

Bearded Collie, Border Collie
2 Câini de tip Pinscher şi Schnauzer; Molosoizi, câini de munte şi câini ciobãneşti elveţieni de cireadã Saint Bernard, Dobermann

Dog de Bordeaux, Rottweiler,

Bulldog, Tchiorny Terrier,

Ciobãnesc caucazian, Dog german, Schnnauzer uriaş
3 Terrieri Terrier standard, English Bull,

Wire Fox terrier, Airedale terrier, Scotish terrier, West Highland White Terrier
4 Teckeli Dachshund
5 Câini de tip Spitz sau de tip primitiv Chow Chow, Samoyede, Husky Siberian, Akita, Malamut de Alasca
6 Copoi şi câini de acelaşi gen Copoi ardelenesc,Dalmaţian, Beagle
7 Câini de aret Pointer englezesc, Setter englezesc, Setter irlandez, Vizsla
8 Câini aportori de vânat mic Cocker spaniel englez

Cocker american
9 Câini de agrement şi companie Bouldog francez, Caniche, Pekinez, Chihuaha
10 Ogari Greyhound, Whippet, Barzoi,

Afgan
Despre participarea la concursurile chinologice

Este absolut de înţeles faptul că orice crescător de câini doreşte să participe cu favoritul său la concursurile de frumuseţe canină.

Acest lucru este necesar la exemplarele provenite din părinţi de valoare deoarece produşii proveniţi din părinţi care nu au fpst prezentaţi la un arbitraj de selecţie nu pot să primescă certificat de origine.

Rolul şi rostul unui arbitraj de selecţie este acela de a selecţiona şi a evidenţia doar exemplarele de câini care corespund întrutotul standartelor de rasă şi transmit în descendenţă informaţia genetică nealterată.

Pentru aceasta este nevoie ca proprietarul de câine să prezinte câinele la acest arbitraj în bune condiţiuni. Animalul trebuie să fie docil, să asculte de comenzi, să permită să-i fie examinată dantura şi organele genitale, să poată să fie plimbat la pas sau la trap în faţa arbitrului fără a se smuci din lesă, să nu devină agitat sau chiar violent în preuzenţa altor câini.

Proprietarii de câini că un câine care nu îndeplineşte condiţiile de mai sus nu poate fi prezentat în concurs deoarece va fi descalificat de arbitrii.

La un astfel de concurs sunt prezentaţi de regulă sute de câini ceea ce face ca arbitrajul să dureze uneoari extrem de mult. De aceea este absolut necesar ca proprietarii să fie dotaţi cu vase proprii din care câinii să poată bea apă, şi să găsească locuri de aşteptare cât de cât ferite de soare pentru a evita insolaţia.

Sfaturi utile în asemenea ocazii:

Niciodată să nu veniţi cu câinele nevaccinat într-un asemenea concurs.

Nu veniţi cu căţele aflate în călduri.

Nu folosiţi în incinta concursului decât lese scurte şi zdravene; altminteri riscaţi să muşte sau să fie muşcaţi de alţi câini

Fiţi extrem de atenţi la întâlnirile cu alţi câini. Într-un context ca acesta în care coexistă zeci şi sute de câini protejatul Dvs. poate să reacţioneze violent mai ales după câteva ore în care simţul său olfactiv este asaltat de mirosurile atâtor potenţiali rivali.